CE S-A PIERDUT… CE-AM CÂŞTIGAT…

    Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

    Eu singur am şoptit 
    dezlegarea porţilor albastre… 
    
    Eu singur am păşit 
    în urma ecolui paşilor mei.... 
    
    Eu singur am stârnit 
    unde verzi, nesfârşite, lacustre…
    
    Eu singur am strigat 
    neputinţa umbrei mele... 
    
    Eu singur am stârnit 
    furtuni de nisip, în mări abisale... 
    
    Eu singur am păşit 
    pe ţărmuri pustii, fără pofte carnale... 
    
    Eu singur am şoptit 
    primilor zori, primele cuvinte... 
    
    Eu singur… 

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

Din vreme-n vreme bate vântul   
Peste negura din noapte   
În pustiu se vaită lupul   
Prevestind cumplita moarte...   
  
După nor şi-ascunde luna   
Trupul firav fără viaţă   
Peste tot sclipeşte bruma   
Diamantelor de gheaţă...   
  
Cu paşi repezi se scoboară   
Spre izvorul cristalin   
Şi în susur de vioară   
Îşi îmbie părul lin...   
  
Zăbovind o clipă-două   
Pe-o tipsie de argint   
Îşi încheie haina nouă   
Pe trup alb de mărgărint…  
  
Feciorelnic îşi mlădie   
Umbra printre flori de spini   
În puf cald de păpădie   
Şi-n parfum uşor de crini...   
  
Freamătă-n cuvânt pădurea   
Sub privirea ei de vis   
Tremurând în aşteptarea   
Primului sărut promis...   
  
Ceasul somnului s-arată   
Spre întâii zori de zi   
Către cer luna se-ndreaptă   
Înspre stele ivorii...   
  
Precum pasărea măiastră   
Ce se-nalţă prin foc sfânt   
Luna se destramă-albastră   
Fără lacrimi sau cuvânt...   
  
Vremelnică-i cumplita moarte   
Rânduind vecinic cerul   
Din cenuşă-i va renaşte   
Trupul nou, senin ca lerul...   
  
Din vreme-n vreme-n şoapta nopţii   
Sloboadă colind târziu   
Zodie veche-n balanţa morţii   
Risipind ecou pustiu…

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?

O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?

Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?

Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?

De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.

Cu ființa subnutrită, încet, am tot chivernisit,
Cu picioarele-ngreunate, anevoios, am tot agonisit,
Cu spinarea grea de-o avuție amăgitoare,
Am încetat să mai caut o măreție înșelătoare.
Și totuși, tranșee adânci am lăsat în urma mea,
Săpate-n scop de apărare, împlinirea-mi să-mi păzească,
De-un fals profet al izbăvirii, gata să mă cotropească,
Care, cu înflăcărare, profitând de acalmie,
Șerpuiește printre șanțuri cu distinsa-i infamie,
Tânjind să-mi frângă venele fragile, să-mi subțieze esența vie.
Tactică străveche greu de suportat,
Când stomacu-mi urlă să-mi fac sufletul uitat.

Și-n zarva pământească de-un insistent agonizant,
Și-n liniștea spirituală de-un discret stupefiant,
Sufletul flămând l-am uitat — dar mai pot oare fi blamat?
Când, într-o zi, peste fortăreața-n care m-am baricadat,
Firavă, dar măiestuoasă, o cometă scindea văzduhul,
În divina-i inocență și-n albui nestemat, m-a zărit și-a așteptat,
Din înalta-i existență, cu modestie, permisiunea-mi căuta.
Onorat și rușinat de o astfel de cerință, cu privirea i-am îngăduit,
Moment în care, cu un zâmbet larg și diafan, m-a îmbrățișat,
Și, cu un „mulțumesc”, sufletul golaș mi-a îmbrăcat căldura ei...
Să fie oare adevărat? Încă sufletul-mi icnea? Poate fi resuscitat?

Acum realizez: am fost investitor de timp în acțiuni parazitare,
Devorat și risipit — câte comete-am lăsat să piară-n zare?
Simplu-a fost să fac un bine, fără eforturi colosale, doar cu-un strop de implicare.
Spune-mi, conștiință, ce te cuprinde mai blând decât înfăptuirea binelui?
„Când demonii-ți sfâșie ființa, salvarea-ți vine din zâmbetul aproapelui.”
Și din egoist materialist, hamster prins în roata visului capitalist,
În egoist sufletist am renăscut — fochist al inimii, hrănind cu vis focul altruist.

N-am să vânez o clipă mare, un moment de eroism,
Dar aleg, cu hotărâre, al sufletului nobil egoism.
Vă îndemn la egoism!

Priveam atent fumul de țigară,

Cum se ridică și făcea să pară

O mică pană subțire,

Ca și cum ar zbura în unduirea vântului.

Priveam,

Atât puteam.

Simțeam,

Mă destrămam

Gram cu gram.

Eu nu mai eram,

Nu existam,

Mă dispersam,

Dar nu muream,

Doar nu mai eram.

Cerul nopții întunecate

Mă întrebam,

În timp ce fumam,

Ce ascunde?

Ce șoptește?

Ce-i promite el

Lunii măiestre?

Stele, martorii tăcuți

Ai iubirii,

Tac. Ele tac,

La fel cum și eu fac.

De ce cerul  e atât de mare?

De ce luna e așa visătoare?

De ce ai visa la ceva infinit,

Când tu ești atât de infimă,

Atât de cunoscută,

Atât de tăcută,

De mută,

De nedisparută,

Mistică, frumoasă,

Atât de tacticoasă?

În fiecare noapte ai o altă față,

Dar pentru el, oricum ai fi,

Of, luna, tu ești cea aleasă!

Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.

Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.

Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.