Кто я?

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Un ochi cosmic omnipotent

m-a deschis în interior

pentru o logică epistemică. Picăturile

de ploaie se prelingeau pe sticla ovală

a ferestrei; umiditate. Acel ochi

se albăstrea ca și cum

ar fi căpătat nuanța stelelor

care nu se mai pot forma și

încep să se evapore

din miezul lor ; embrioni avortați.

Am tăcut o vreme până când

cuvintele ce exprimă suferința

au reușit să răzbată

supraîncărcarea senzorială

a limbii. Sensul lor

s-a pierdut în melancolia ploii ;

tânguire, jeluire, boceală.

Blues-ul stelelor a fost absorbit

de această tristețe crescândă;

a avea senzația

că ești orb atunci când ,de fapt,

poți vedea;

senzorial, stimuli, perceptiv ;

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

aseara am vazut ;surasul ochilor albastrii"

il stii? 

unul geaman aveai si tu 

si nu ma lasa-i sa il vad

il arata-i doar soarelui, 

toamnei..

ploilor.. 

si il mai arata-i cuiva 

cuvintelor.. acelora...

pe care ti le scriam ca niste poeme 

pe furis

scuze…dar prefer să nu mai plâng noaptea după ce i am zis prietenei mele cat de rău mă doare sufletul ca ți am greșit cu ceva.

ca te distanțezi…

ca încep să cred ca orice fac greșit te face să mă urăști și să nu mă mai iubești.

scuze, sunt și eu un om…

ce își dorește să fie atins cu emoție, iubire…liniște..răbdare..

cer prea mult? scuze. nu ți voi cere nimic…promit…mulțumesc.

Te uiti la mine

Cu ochi de indragostit

Te prefaci vrajit

Orbit de ceea ce crezi tu

Ca inseamna iubire

Vorbesti fara sentimente

Remuscari, regrete

Ce inseamna iubirea

Daca nu te lasi condus

De hormoni?

Te uiti la mine

De parca ti ar pasa,

Te prefaci implicat

Te scoti din orice situatie

Egoistule

Si te prefaci ca iti pasa

Ca ai habar de ce inseamna iubire.

Nu iubesti cand te impartasesti mai multor fete

Nu iubesti cand vrei corp

Nu iubesti cand nu esti devotat

Nu iubesti cand vrei ca ceilalti sa vada

Ca stii sa iubesti

In secolul 21

Intelesul iubirii s a pierdut

Si odata, si nevoia de a ne contopi

Dar eu incerc

Cu multiple sanse, cu multiple exemple

Sa te indrum spre drumul cel bun

Chiar daca nici eu nu stiu

Ce inseamna dragostea

Ce inseamna ca buzele mele sa formeze

“Te iubesc”

Te ghidez cu propriul orgoliu

Dar nu e despre mine

Iar manipulezi situatia

Iar esti victima

De ce nu poti fi si victima lui Cupidon

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

În golul inimi

În adâncul ei

Cu mult timp în urma

Trăia regina

Cu numele,, iubirea ,,

Arunca cu un arcuș

Veselie și iubire

Ca un Cupidon

Ieșit din fire

Vremea trece

Generați peste generați 

Vorbe rele se arunca

Iar ea încet încet

Incepe sa se duca

Oamenii rai

O tot rănesc 

Iar fiecare bucata lipita

Doare ,încet încet

As vrea sa o pot ajuta

Dar durerea ma termina

Nu pot pune un bandaj

Pe inima ranita

Pe cerul negru

O stea căzătoare

În golul inimi

Apare o lumina orbitoare

În întuneric 

Lumina reapare 

Chiar dacă în spatele ei

Golul format

Încă doare.