SCRISOARE ÎN AMURG DE TOAMNĂ

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

    Scuturat din prăfuitul colţ de nor, 
    Primul fulg de nea, s-aşterne uşor: 
    Cu minuscule margini de diamant, 
    Fulgul de nea dansează şarmant. 
    
    Am dat la o parte perdeaua din geam, 
    Să aflu ninsoarea după care oftam: 
    La streaşină, ţurţurii-mi cântă-n şirag, 
    Fulgi de zăpadă îmi colindă în prag.
    
    E prima ninsoare pe anul acesta:
    Moşul cel darnic, încă-şi face siesta!
    Omătul subţire-ntr-un ceas se topeşte, 
    Iarna-i grăbită şi pe toţi ne-amăgeşte. 
    
    Dar încă-i devreme, mai e încă timp, 
    Să facem schimbarea de anotimp: 
    Toamna să plece spre ţărmuri mai blânde, 
    Iarna să vină cu belşug şi colinde...

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

    Tu, spune-le, că noaptea asta 
    nu va trece prin mine, 
    degeaba...
    Tu, spune-le, că nu sunt, 
    atât de rău, 
    dar, nici bun,
    Tu, spune-le, că n-am uitat, 
    ce nu trebuie să uit, 
    niciodată,
    Şi, mai spune-le, tu, 
    că eliberarea mea, 
    nu e departe;
    
    Ziua aceea străluci-va cândva, 
    căci... nimic nu mai e de făcut
    aripile mele sunt gata, 
    ce dacă penele-mi sunt încă ude, 
    grele, sub roua dimineţii mele.
    
    Din înalt voi cade, 
    si dacă voi zbura vreodată, -
    încă n-am învăţat -
    spre TINE am să zbor, şi,
    în TINE, sufletul, am să-mi zdrobesc,
    ŞI ACOLO AM SĂ-L LAS !!!

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.

 I yearn for you like dawn for light,

A fleeting ghost in endless night.

Your fragrance lingers, soft yet bold,

A whispered tale the winds still hold.

Your smile, celestial, graced the air,

A golden hymn beyond compare.

Now silence hums where laughter grew,

A hollow space where love once flew.

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

We wove our days with threads of fire,

Each moment etched in soft desire.

Now echoes of our footsteps fade,

As solitude becomes my shade.

Night calls your name, yet finds you not,

A specter lost, a star forgot.

I reach through dreams, though dreams deceive,

For shadows lie, yet hearts believe.

I need you like the moon needs tides,

Like fate adrift on time’s divides.

Through endless echoes, I pursue,

Yet every path dissolves in blue.

If time could weave its threads anew,

I’d find my way—back home to you.

Și totuși am să-ți scriu -

Intr-un cer cu lună plină

Am sa-ti scriu, dar nu de frică

Am sa-ti scriu sa-ți spun

Că gândul tău nu mă mai alină acum

Sa-ti spun cum nu mai simt dureri in piept de dor și vină

Cum cerul tău nu-mi ruină lumea,

Sa-ti spun ca nu-mi ma esti divină

Sa-ti spun că nu mai caut mâna ta pe mine

Sa-ti spun ca te-am uitat, dar sa te uitat nu iti scriam acum...

Sa-ti spun că tot ii efemer

Călcând prin fier topit sa-ti spun

Ca a fost o dragoste-n argint

Să-ți spun, chiar dacă știu că mint...

Dacă iubirea ar fi un cuvânt,

Tu ai fi sensul lui fără sfârșit,

Iar eu... o rugă pe care vântul

O spune mereu: te-am iubit.

Ești bucățică ruptă

Din Soare , stele și lună

Mai prețioasă ca un diamant

Te am și sunt bogat!

Langa tine totul am

Echilibru, liniste și hram

De sus de la Dumnezeu dat

Te am și sunt bogat!

Cu dragoste și iubire 

Respect , răsfăț și fericire

Imi oferi tot ce am visat

Te am și sunt bogat!

Ai fost lumina-n care-am crezut,

Refugiul blând, un vis tăcut,

Dar tot tu, ca un vânt hain,

Ai spulberat al meu destin.

Mi-am pus în tine suflet frânt,

Te-am îmbrăcat în dor și cânt,

Dar ai plecat fără să-ți pese,

Lăsând în urmă doar regrete.

Ai fost speranță, dar și ger,

Un foc ce-a ars și-a devenit mister,

Un vis ce-n zori s-a risipit,

O promisiune… ce-a murit.