Felinare

    Cu ochii mijiți spre cerul peticit de nori,
    Priveam crepusculul a o mie de culori,
    Căci stau acum și mă-ntreb oare,
    A fost apus, sau răsărit de soare?
    
    Că numai soarele cu-a lui menire,
    Îmbracă în culori întreaga omenire,
    Caleidoscopul din lumina lui se naște,
    Etern, izvor universal de raze caste,
    
    Ce împlinește o lume în culori, senină,
    O lume-n care nu există rău sau vină,
    Un loc în care doar culorile pictează,

    Spirale de lumină ce-n vise luminează…

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

    Voi fi azi, sau voi fi mâine?
    Vei pleca, sau vei rămâne?
    Tu doar să știi că sunt aici,
    Așteptând să te decizi...
    
    Dacă azi, acum, vei râde,
    De iubirile ce-s crude,
    O să râdem împreună,
    Și-o să fie o zi nebună...
    
    Dacă mâine fi-vei-ntunecată,
    Eu voi sta la judecată,
    Fără vină, în tăceri,
    Fi-voi doar ecoul zilelor de ieri...
    
    Pot fi blând, sau pot fi aspru,
    Și tăiș de ciob de astru,
    Spune-mi doar ce vrei să fiu:
    Nor sau soare-n zor de zi...
    
    Spune-mi dacă vrei lumină,
    Ori amurg, ori lună plină?
    Voi fi ori 'nalt, ori hău adânc,
    Ori, la urmă, doar cuvânt…

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i det virkelige liv

Roald Dahls børnehistorie Matilda har også et gran af sandhed. Portrættet af Matilda (med små afvigelser fra Matilda afspejlet i hans skrifter) eksisterer i hverdagen. Den person lavede permutationer, logaritmer, ligninger af jeg ved ikke i hvilken grad, beregninger til 1000 uden at bruge telefonens lommeregnerfunktion, læste siden han var 4 år, så sine egne interesser og lidenskaber, mens hans storesøster lavede hendes neglelak, og hendes bror så en fodboldkamp med jeg ved ikke hvilket argentinsk hold, hvis hendes far undervurderede hende, smurte han foret på den jakke, han oftest bar, med roll-on antiperspirant, han vidste hvor meget tid vil der løbe tør for alle kornprodukterne i hendes skål, hun vidste også, hvem der ville levere hende, og før de løb tør, ville hun altid vælge mælk fra det samme firma (fordi hun kun kunne lide det), hun kunne også fortælle fra udseendet, hvor meget hun skulle hælde for ikke at oversvømme dugen, hun vidste, hvordan hun ikke skulle blive til grin ved danse ved at træde på sin partners fod, hun vidste, hvornår det skulle regne med meget bedre nøjagtighed end AccuWeather-appen, hun følte, da hun blev afvist eller accepteret af dem i Jeg sværger, hun følte sig ofte misforstået, selvom hun forstod alle hele tiden, hun vidste hvad alles grunde og frygt var, hun vidste ikke at lade sig være ringere, hun vidste hvordan hun skulle kæmpe for sine rettigheder , for retfærdighed og sandhed. For hende var det altid ligegyldigt, hvad der var retfærdigt. Han har altid været en rolig, jordnær person, men lige så sjov. Ved at synge alles indsats, blev ingen forurettet eller ignoreret.

Han så alles hensigter, hvad der besjæler hver mand, hvad der styrker ham, hvad deprimerer eller trætter ham. Hun vidste, hvem hun skulle stole på, og hvem der ville have svigtet hende i en mere kompleks situation. Cam kunne næsten forestille sig, hvad de kunne forvente af hver enkelt, hvordan de ville reagere, hvad der ville få dem til at samarbejde eller afvise ideen om samarbejde, hvordan de ville tale med hver enkelt. Ingen kunne overraske hende med noget, hun var bekendt med de fleste af de situationer, der kunne opstå undervejs.

Han kunne se folks naturlige skønhed, ikke kunstige skønhed, at de ville lægge make-up, at de ville tage læbestift på, at de ville skabe en bouffant volumen i deres hår, eller at de ville være i fitnesscentret og arbejde på alt deres muskelgrupper. Nej, intet i den retning, hun værdsatte folk for, hvad de var, ikke hvad de ønskede at fremstå som. Hun havde ikke brug for unødvendig kosmetik, naturlighed var det mest ægte, derfor var hun smuk. Det mest specielle ved hende var, at hun værdsatte folk for, hvem de var, ikke nødvendigvis, hvad de ville tilbyde eller bevise. Alt dette skete, fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberede deres blikke, læste dem, som om hun læste romaner. Hun var ivrig efter at observere detaljerne i hver persons personlighed, at tage det bedste fra hver enkelt, ligesom en bi samler pollen fra blomster for at behandle og blive til honning.

Samtidig var hun beskeden, hun indså, hvad hun kunne, og hvad hun ikke kunne. Hun troede aldrig et øjeblik, at hun kunne klare det helt selv. Han kendte sine grænser. Hun forstod, at der er situationer, hvor hun også har brug for at rådføre sig med sine bekendte for at give deres mening til kende og handle med viden.

Han havde en meget fin og omhyggelig forståelse af konsekvenserne af hans egne handlinger, og hvordan de kunne påvirke dem omkring ham.

Karakteren fra Roald Dahls bog kunne finde sit moderne modsvar hos ingen ringere end Cecilia.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Építési projekt plusz egy kis hülyeség

Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.

Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.

Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.

Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".

Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."

A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"

A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.

Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.

Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."

Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.

A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.

Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.

Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.

Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.

Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.

Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "

A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.

Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".

     Revăd și acum imaginea cutremurătoare, a unei nopți de iarnă în 

care, părinții mei, erau la masă și crezând că noi dormim, au început să 

plângă. Atunci am auziț-o pe mama spunând: Ștefane, nu mai pot să-i 

aud cum în joaca lor, spun: dă Doamne lapte, dă Doamne carne, dă 

Doamne bucurii și în casa noastră...mă încearcă gânduri pustii...

     -Femeie, șopti tata cu credință în Dumnezeu, vor veni și zile mai bune.

Au trecut și sărbătorile și tata vine cu o veste bună. Toți copii care sunt

în nevoi, vor pleca pe cheltuiala statului, în alte zone ale țării unde nu a fost 

secetă.Copii noștri vor fi salvați. Mama a dat un țipăt și ne-a adunat 

lângă ea, precum cloșca cu puii ei când sunt în pericol. Mamă să ai, cum 

spunea bunica, mamă să nu fii.

     -Mâine e Duminică, mergem la biserică, aprindem o lumânare și ne rugăm 

la Dumnezeu să aibă în grija pe copilașii noștri.

     Și, a venit și ziua plecării...Fuseseră câteva zile mai calde, zăpada începuse să se 

topească, era moină, iar drumurile erau pline de glod.Părinții ne-au condus până 

la marginea satului. Îmi amintesc și acum imaginea mamei, rămasă ca o statuie a 

dureri și tristeții. Un soare blând urca încet pe un cer senin.

     Tata, mergea în urma căruților și citeam pe chipul lui durera de noi. Tare a-și 

fi vrut să cobor din căruță, să merg cu el alături, să-l țin de mână și mai iau cu 

vorba...Trenul îl vedem prima oară, mi se părea a fii un balaur ce aruncă fum și 

ecântei. În Galați am fost cazați o săptămână la un cămin de copii. Bietul tata 

a rămas încă câteva zile, dormind pe unde apuca frământat de gânduri și flămând .

În cea de-a patra zi dimineață, l-am găsit agățat de grilajul de fier forjatal porții 

cu capul ascuns între brațe, plângând ca un copil. Era ultima oară când ne mai vedeam 

M-am apropiat de el, i-am mângâiat pumnii incleștați pe barele de fier și i-am spus :

      -Tată, eu sunt cea mai mare, o să am grijă de fratele și sora mai mică jur!

Așa ne-am despărțit de bunul meu tată, eu aveam doar nouă ani.

Apoi, la un control mi se spune că fratele care are 13 ani și jumătate va fi trimis înapoi 

acasă că a depăși vrâsta. Am intrat in panică, ce pot face?Trebuie să fie un director, să-l 

caut. Nu știu dacă era director, dar era singur in cancelarie și i-am zis:

      - Trebuie să ne ajuți, i-am zis din prag am auzit că fratele meu va fi trimis acasă

      -Fii liniștită.Fratele tău va merge cu voi, răspund eu pentru asta. I-am sărutat 

mâna și am plecat. Intr-o dimineață am plecat la drum, călătoria a durat o săptămână,

dormeam cum puteam pe băncile de lemn.Ni se dădeau sticle cu apă și pachete cu mâncare 

În diferite stații eram vizitați de doamne, frumos îmbăcate, care ne aduceau dulciuri și 

jucării. Una dintre ele s-a apropiat de mine și pocnindu-și palmele, i-a spus pretenii care o 

însoțea : -Tulai Doamne, uite ce mândruță e pruncuța asta...vrei să fii copilul meu să mergi 

la mine acasă? Nu știam ce să răspund, sora s-a cuibărit in brațele mele, fratele mă privea 

îngrijorat.

      Nu sunt orfană mai am soră și un frate, dacă ne luați pe toți, noi vrem să fim împreună.

Iteșă fată!...Merită pentru ea , să-i iei pe toți.

                                                                 va continua !                                                                                                                                                                                

,                                                                                                                          

Sunt stăpâna lui Atos.Cât a fost la noi a fost fericit

A fost un membru al familiei noastre; însă sfârșitul lui

a fost o mare dramă.Plângea ore întregi ,se văita ,de

ne rupea sufletul.Doctorul veterinar a făcut și el ce a

putut.,dar suferințele nu au încetat.M-am sfătuit cu  el

și am ajuns la concluzia  că numai moartea îl va scăpa

de suferință .Urmează eutanasierea...mă pregătesc ...

sufletește...ca pentru o înmormântare...Doctorul vine

și-mi  spune:

          -Nu mă pot uita în ochii lui !...

          -Mă implic căt pot  -îi spun...

A venit ora...l-am  așezat pe balansoar ,i-am luat capul în poală

l-am mângâiat ,am vorbit cu el i-a administrat injecția care un

doare, și Atos s-a dus...a scăpat de dureri...dar vaetele  lui le-am

auzit multă vreme...De obicei poveștile au un sfârșit  frumos.

Am auzit și eu povestea, care m-a impresionat ,și o trimit și eu

mai departe să înțeleagă și copii cât de inteligenți sunt câinii

                            sfârșit