E TOAMNĂ IAR....

    Învăluit în tăcere, 
    cristalul roşu moare încet, 
    în faţa ochilor tăi miraţi, 
    rănind cald lumina...
    
    Umbre grele se-nalţă, 
    înfricoşând stelele palide... 
    de sus, cad pulberi de-argint, 
    în murmur de cântece sacre...
    
    Făclii se aprind, şi 
    blestemat, din neanturi, 
    şuieră vântul,

    cantațiile reci,
    uitate de timp...

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...

... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...

La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte: 

- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?

Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...

Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...

Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...

Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...

Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...

V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.

    Acolo, doar marea, sub cerul albastru, 
    Umbreşte în briză, Luceafărul castru, 
    Ce piere-nnecat în peştera-adâncă 
    Cu grijă ascunsă privirii, de stâncă... 
    
    Levitand peste hău, cu ochii în zare 
    Măreţ, sfinxul stă, împietrit a mirare, 
    Cum secole-ntregi, se petrec într-o clipă 
    Iar stelele pier, sub privirea-i pierdută... 
    
    Captiv, între mare şi cer, zenitul sublim 
    Pe-acel vârf de munte, sub soarele plin, 
    Îmbracă în şoapte, aceşti zori de zi 
    Strivindu-mi sub pleoape, o lacrimă-n mii... 
    
    Coborând înspre mare, pe al doilea miraj 
    Pe drum mai departe, păşesc cu curaj, 
    Spre raiul pierdut de-mpăratul divin 
    Regăsit în parfum de lămâi şi rozmarin... 
    
    Năzuit dintr-o umbră de munte promis 
    Drumul de şarpe coboară, înspre abis, 
    Ridicând din genuni, în lumină şi val 
    Ecou de sirene ce plâng către mal... 
    
    Dar iată amurgul, se aşterne în port 
    Sfârşindu-mi o zi, ca pe-un fruct ce s-a copt, 
    Aluat frământat dintr-o visare de-a mea 
    Catargele albe îndreptate-nspre stea…

    Cifrele roșii dansează încet
    Cernind nisipul fără regret,
    Secundele curg în minute și ore,
    Zorii se nasc în fâșii incolore.
    
    Simt cum visele mi se destramă,
    O nouă zi e-împletită în dramă,
    Actori cenușii se perindă prin umbre,
    Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
    
    Pustiul din mine se cască adânc,
    Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
    Cuvintele mele se transformă în praf,
    Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
    
    Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
    Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
    Cu ochii goliți de spaimă și calm,
    Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
    
    Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
    Aripile mele din ceară cad în ruină,
    Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
    Infernul din mine-i desăvârșit.

Astăzi, astăzi, astăzi.

Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.

Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"

De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate. 

Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment. 

Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos! 

Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."

Iarna mi-a alungat stoluri întregi cu păsări de pradă,

Pradă, este iarna cand își deschide aripile lacome în zbor

spre a-mi răpi natura,

care este prinsă în ura iernii,

natura legată cu lanțuri grele,

ruginite,mazgoasă cu lacrimi și sange,

nu se poate elibera fără să îi pese de moarte.

În moarte e scufundată natura, care se va trezi,

Dacă natura îi va spune: ''Scoală-te și umblă''

Precum Isus i-a dat porunca lui Lazăr.

A sosit toamna,

În livezi creșteau copaci cu prune,

Este frig că iarna,

Fructele erau mai bune.

Din copăcei cădeau frunze,

Oamenii lucrau în fiecare zi,

Îți sărut mâna și te pup pe buze .

Pe cărări necunoscute 

Înserarea vine,

Se destramă-n depărtări 

Umbre în valuri fine.

Cerul nopții e înstelat,

Vântul încet adie,

Tot în jur e captivant

De-o dulce melodie.

Singu sunt și parcă nu-s 

Ce simt eu, e greu de spus.

Deși-s mic în univers,

Viața mea îi la mare preț,

Strâng în brațe 

Tot ce-i falnic și-i măreț.

Pădurea, lacul din vale, 

Omenirea la un loc ,

Cerul luminat de stele,

Cu toate visele mele.

În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.

Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.

În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.

În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.

Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.

Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,

Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.

Râsu-i falnic și duios,

În lume nu-i mai frumos,

În codru noaptea se aude,

Armonia-n el pătrunde!

Gros,subțire minunat,

Tăcerea o rupe-n data,

Falnic și maestos,

Emanând un timp frumos!

Bufnița l-a emanat,

Falnică-i este făptura,

Cu ochi mari și visători,

Făptura-i râde până-n zori!

Noaptea iată c-a venit,

Bufnița râzând așteaptă,

Lumea parcă s-a trezit,

Taina-i searată!

Pe întiderea albă , stăpână

Un râtâcit disperat se închină.

Cârarea,poteca-i ascunsâ,

Pașii se ascund adânc în omăt!

Viscolul țipă se zbate

Învâluie tiranic ,omu din spate

Hoțește poposește-n brădet

Răsfoind frunzele moarte.

Balaur de aer flămând

Înșfoacă pustiul gemând...

Se joacă î n cruda lui tiranie

Cu un biet călător rătăcit.

Cu săgeți îi sfâșie fața

Speranța-i mai subțire ca ața.

Pustiul e atât de aptoape

Nămeții aici vor să-l îngroape.

Grâbește sărmanul  să ajungă

În satul lui  aproape de luncă

Viscolul i se așează în față

Inima-i de teamă îngheață....

În zare pe urma-i fugară

Râsună urlet de fiară

Ecoul îl poartă ,îl înmiiește

De groază în piept inima se oprește.

Pe albul zăpezii de om neumblată

Crivățul,vântul a uitat să mai bată!

Un semn de întrebare se întinde în zare

L-a văzut Domnul din cer oare?....

Haita de lupi e tot mai aproape

Ochiul lacrima-și soarbe...

E clipa în care în salt către moarte

Mintea aleargă gânduri deșarte...

Cu ochii închiși

Așteprându-și sfârșitul...

Fiara-i stârnită de sânge

Cu fulgi grei de nea cerul plânge