4  

Viața după moarte

Oare există viața după moarte?

Dacă este, unde se află?

În Rai, în visurile noastre,

În imaginația nereală?

 

Aș dori să fie smerenie,

Și hulirea să nu mai existe.

Pace în sufletul cel etern,

Și-al meu să fie cu liniște.

 

Vreau o grădină desăvârșită

Cu un copac în epicentrul.

S-o veghez, să nu fie atinsă

De sfinți, de cei răi și de clerul.

 

Vedem ce ne-a pregătit Tatăl,

Că numai de ilustrat putem.

Poate ilustrarea este dreaptă

Și El a întipărit tot ce vedem?


Category: Philosophical poem

All author's poems: Sergiu P. Cassian poezii.online Viața după moarte

Date of posting: 19 November

Timp de citire: ~1 min.

Views: 17

Log in and comment!

Other poems by the author

Adevărul sau minciuna

Aproape toată viața mea mă întreb: cum să recunosc pe un adevăr sau pe o minciună? Răspunsul nu este simplu, mai bine zis foarte complicat. Ei sunt gemeni, aceeași față, aceeași statură etc. Ca să le distingi, trebuie multă vreme, poate un an sau doi, nu știu. Sau poate niciodată nu va fi clar, căci tot pare să fie adevărul sau minciuna. Camuflat și plin de fățărnicie.

Fiecare om are mentalitatea lui, nu poți să intri în mintea lui și să vezi imagini schițate de dânsul. În același timp, sufletul este un anonim care își arată fața numai într-un timp potrivit și un loc potrivit. Și este imposibil de prezis ce va spune omul, că nu noi introducem cuvinte în rațiunea lui, ci el își alcătuiește fraze, oricum ar fi frumoase, ispititoare, adevărate sau false. Rog de atras atenția asupra ultimelor două termene, fiindcă despre acestea voi vorbi.

Deci, cum este diferențiat adevărul față de minciuna? Mă strădui să fiu perspicace. Când cineva spune ceea ce a fost și este, oricât ar fi dramatic sau tragic acest cuvânt, și se începe un tunet tumultuos, încât toată populația tresare de frica și de nedumerirea văzând fulgerul alb și cu foc, atunci asta este adevărul. Sunt posibile victime, dar cum poate exista adevărul fără sacrificiul omului? El poate fi scuipat, lovit, gonit de toți și, evident, să rămână solitar pe viață, ca un pustnic care a părăsit familia sa plină de sânge și întunecime. Și acest pustnic nu a dorit să-și umple inima cu lacrimi și răstriște, ci cu dragostea și lumina.

Iată aici apare un balsam pentru suflet, un drog care pictează raiul pentru fiecare, cum ar fi sirenele ale căror cântecele îi fac pe oamenii să-și piardă mințile și să-și caute moartea. Minciuna. Ea este dulce, îmbălsămată, bogată cu iubirea etc. Numai că efectul este vremelnic, creând o impresie paradoxală. Pentru a nu-și pierde existența, identitatea și sensul din cauza unui fapt veridic, dar trist și dureros, omul își ascunde trecutul și îl născocește așa cum trebuie să fie. Societatea îl va primi cu mâncare, băutură și bogăție enorma, însă, când va trece jumătate de veac și acest iad va fi divulgat, el iarăși se va întoarce în acest ciclu, numai că este mai intens, mai dârz și mai sever.

Deznodământul este același ca și al adevărului. De ce așa?

More ...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

More ...

Eu sunt mândru…

Toate florile se nasc,

se cresc

și se ofilesc,

dar floare mea tot persistă

ca o plantă unică.

Ea nu numai trăiește,

ci își dezvăluie puritatea

și balsamul

cât va dori ea.

 

Celelalte plante sunt rele

și pizmașe

care doresc să iau locul ei

și s-o nimicească pe veci.

 

Dar floarea îndură ororile

și suferințele corolelor

care se ostenesc

pentru slava plantei.

 

Eu sunt mândru să fiu corola

unei flori de minuni.

More ...

Conspirația metafizică

Sunt viu? Cum este posibil?

Demult trebuia să fiu băgat

sub glia păcatului.

După ce voi zice cuvântul adevărat,

cine mă va căuta printre oameni?

Fețele noastre sunt identice

și noi suntem identici -

chipurile lui Dumnezeu.

 

O insulă nemărginită, o enigmă,

naște entități - diavolii.

Ei strivesc corola minunii a lumii

și o aruncă într-un foc groaznic,

pentru că ea este tânără și fragilă,

gata să se arate lumii.

Frumusețea ei ar fi fost pictată

cu expresiune.

Dar via ei a fost ruptă.

Și au rămas numai două spirite sadice

care sunt ridicate:

Baal și Beelzebub.

Cercul, copleșit de alt cerc,

dar mai prihănit,

își înalță mâinile,

pentru a jertfi spirite gingașe

și inocente.

 

Singur între strigoi, într-un cimitir

cu sicrie distruse prin munți și văi.

Sângele s-a înnegrit,

când lumina s-a despicat

aducând apocalipsa cumplită.

 

Oameni nici nu sunt oameni,

sunt ca niște broaște cu ochii negrii,

fără suflete vii, chiar și moarte.

 

Invidia, ca o aspidă, a înveninat

inima omenirii

de la nașterea lumii,

când au apărut Adam și Eva

și ispita șarpelui.

Coincidență? Nu cred.

 

Societatea laică, cu ațele înfipte în noi

ca pe niște păpuși,

ne trage încotro ei vor.

Dar ce-i acolo? Oroare, batjocorire

și râul plin de sânge vărsat de ei.

Copilul mort…

iată cine zace-n apă.

 

Osemintele fărâmate

plutesc sub pământul patimii,

în care nu este nimic, numai negura negurii.

 

Globul nostru este pătat

de mai multe murdării.

More ...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

More ...

Unirea

Priviți la tricolorul veșnic și slăvit

De strămoșii care au luptat pentru el.

Și neamul trebuie să fie mărit

De la Nistru pân' la Tisa - cel românesc.

 

Chișinău, Bălți, Cahul, Briceni și Soroca

Așteaptă învierea veacului de aur,

Când formam un cerc lucios, dansând hora,

Fără invidie, ceartă și masacru.

 

Cei care au îmbogățit neamul nostru

Cu victorii merită respect și închin.

La fel ca și noi, dragi români, avem rolul

Să biruim în lupta noastră cea de vis.

 

Când va veni timpul, voi ajunge în deal

Și voi striga: Trăiască și înflorească -

Moldova lui Bogdan și Ștefan, Ardeal

Și țara unică - Țara Românească!

More ...

Poems in the same category

Dioptrii defecte

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

 

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

 

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

More ...

LASĂ PIATRA JOS!

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

More ...

Timpul, ecou al veșniciei

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

 

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

 

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

 

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

 

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

 

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

 

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

 

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

 

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

 

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

 

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

 

 

More ...

Durere Demisec

 

Dacă corpul tău n ar mai simți durere,

ce ai face prima oară?

Ai dormi într-un pat de ace,te ai înjunghia de plăcere?

Te ai lăsa s‐a iubești, fără să doară?

 

Ce e prețios fără lacrimi?

Dacă n ai simți suferință,spune mi ce păcate ai iubi,

ce temeri ai,unde te vrei să-ți găsești cenușa,

mă uit la clanță, deși am încuiat ușa.

 

Să mi se  înghețe tot corpul,

sângele să-și ia o pauză,

inimă să și audă scopul,

fără să blameze o cauză.

 

Să am tot corpul amorțit,

plutind pe o mare înghețată,

mă învelesc cu nisipul ascuțit,

îmi pâlpâie ochii, agitată.

More ...

O așchie dureroasă

Stau câteodată și-mi pun întrebări ,

Ce se întâmplă uneori? 

Când te maturizezi devreme ,

Și te adâncești în profunzime .

 

Când te adresezi oricui ,

Atunci mireasma parfumului 

Se putrezește din senin 

De la un răspuns blajin

 

Ochiul viitorului se sparge ,

Gura ,ca o cărare se șterge 

Mintea după gratii se retrage ,

Iar din ureche un izvor de sânge-ți curge .

 

De aici vine o dependență 

Care provine dintr-o influență 

Care te închide pe dinăuntru ,

Să rămâi captiv ca stingheru'.

 

Astfel țipetele,urletele sună 

Din adâncul inimii, ce răsună,

Când glasurile apelează la ajutor 

Din interior apasator

 

Dar zadarnic se întâmplă ,

Atunci când nimic nu răsuflă 

Cand totul ce-i închis se oprește 

Din cutia inimii ce ruginește .

More ...

Descătușare

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

 

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

 

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍