Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
