Poems in the same category
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Casa de zahar
Ce cauti aici oare
Tu care dai tarcoale
Ai ajuns aici din greseala
Sau ai fost nevoit sa iesi
Din a ta viata
Relaxeaza te,putin mai mult
In aceasta casa de zahar
Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut
Nu esti singurul sa stii
Doar unul din milioane de adulti,copii
Insa nu sta prea mult,
Logic ar fi sa stai pana consumi destul
Peretii pot avea ce gust vrei tu
Iar aerul sa miroasa a parfum
Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa
Dar nu uita
Ca aici nimeni nu e real
Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca
Va ajunge sa te inchida pe viata
Iar tu vei muri de diabet
Ca altceva nu aveai de facut
Decat sa mananci din aceasta
Casa de zahar
Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-I trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Credința
Libertatea este Însuși Dumnezeu,
Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...
Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!
Voința este libertatea de a crede,
De a nu renunța ușor,
Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!
Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,
Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...
Renegat,uitat,alungat!
Desigur,credința poate fi oarbă,
Este o metaforă doar!
Oamenii sunt orbi în realitate,
Le cercetează pe toate,
Văd doar ce se poate,
Chiar dacă au primit ochi
Ce-i poartă de formă!
(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Casa de zahar
Ce cauti aici oare
Tu care dai tarcoale
Ai ajuns aici din greseala
Sau ai fost nevoit sa iesi
Din a ta viata
Relaxeaza te,putin mai mult
In aceasta casa de zahar
Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut
Nu esti singurul sa stii
Doar unul din milioane de adulti,copii
Insa nu sta prea mult,
Logic ar fi sa stai pana consumi destul
Peretii pot avea ce gust vrei tu
Iar aerul sa miroasa a parfum
Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa
Dar nu uita
Ca aici nimeni nu e real
Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca
Va ajunge sa te inchida pe viata
Iar tu vei muri de diabet
Ca altceva nu aveai de facut
Decat sa mananci din aceasta
Casa de zahar
Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-I trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Other poems by the author
Reci (de Noiembrie)
Peste noaptea nesmintită
Se așază nevăzut
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Deși, vara îmbelșugată
O suită de savoare
Ne-a îndestulat sublim
Cu al ei potop de soare
Cu-ale florilor alai
Și culori mirositoare
Multe mări nemărginite
Ne-au scăldat, ne-au adăpat
Munții ne-au împrumutat
Din răcoarea lor senină,
Până când, în iarna plină
Ne-o va cere înapoi,
Știind că vom avea nevoie
De căldura dintre oameni,
De căldura cea din vară
Înmagazinată-n noi
Totuși..
Nu ne-au fost îndeajuns acestea
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Sec Noiembrie se-ntreabă
Câtă neplăcere-ncape
Într-un suflet îmbuibat?!
Marius Ene, 11.11.2024, Polonia
Pentru tine
De-aș ști că tu ești un întreg
În care eu m-aș regăsi, umblând
În fiecare colț de-al tău, aş zăbovi
Și te-aș dori din ce în ce mai mult!
dar...
Eu știu că tu ești un întreg
În care eu mă regăsesc, umblând
În fiecare colț de-al tău, eu zăbovesc
Și te doresc din ce în ce mai mult!
Marius Ene, pt. soția mea minunată zi de zi.❤️
Polonia, 16.03.2025
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
Reci (de Noiembrie)
Peste noaptea nesmintită
Se așază nevăzut
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Deși, vara îmbelșugată
O suită de savoare
Ne-a îndestulat sublim
Cu al ei potop de soare
Cu-ale florilor alai
Și culori mirositoare
Multe mări nemărginite
Ne-au scăldat, ne-au adăpat
Munții ne-au împrumutat
Din răcoarea lor senină,
Până când, în iarna plină
Ne-o va cere înapoi,
Știind că vom avea nevoie
De căldura dintre oameni,
De căldura cea din vară
Înmagazinată-n noi
Totuși..
Nu ne-au fost îndeajuns acestea
Aburi albi, neașteptați
Reci de bucurie, iarăși
Ne-au găsit întunecați
Sec Noiembrie se-ntreabă
Câtă neplăcere-ncape
Într-un suflet îmbuibat?!
Marius Ene, 11.11.2024, Polonia
Pentru tine
De-aș ști că tu ești un întreg
În care eu m-aș regăsi, umblând
În fiecare colț de-al tău, aş zăbovi
Și te-aș dori din ce în ce mai mult!
dar...
Eu știu că tu ești un întreg
În care eu mă regăsesc, umblând
În fiecare colț de-al tău, eu zăbovesc
Și te doresc din ce în ce mai mult!
Marius Ene, pt. soția mea minunată zi de zi.❤️
Polonia, 16.03.2025
Decade ..(re) (II)
Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?
De false judecăți corecte
Crescute-n ani de critici, de suspin
De mari orgolii ce revin
Şi iarăsi.. tot revin
Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate
Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate
Eşti frate geamăn cu Orgoliul
Şi el şi tu, aievea judecați
Ca fiind superiori şi veşnici
Dar veşnic asprii, neînduplecați
Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori
Şi totuşi ..judecați!
Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc
Nu poate potoli asemenea potop
Potop de sete de dreptate,
Potop de ruginite creiere deşarte
De ură, de mândrie, de umilință vie
Ce te aduc să simți, să spui,
Să crezi cu patos, cu tărie
Că viaţa e doar parte din Mândrie
Deşi eşti ființă unică şi încă vie
Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie
În zece ani de lupte de dreptate
De compromisuri limită, forţate
Ajuns-ai să le spui pe toate
Cuvinte aspre şi grețoase
De-ar fi mai blânde ale tale
Limbă de foc, inimă de taur
De-ai şti că tot şi toate ce le judeci
Au şi din gena ta o parte
Poate ai fi mai iubitoare
Aşa cum spui că eşti de fapt
Aşa cum le pretinzi pe toate
De cauți mereu vină
De critici în surdină
De poveşteşti adesea tuturor
Că tu eşti doar lumină
Iar eu adesea întuneric copt
De crezi că astfel sunt de vină
Cum vrei să nască un nou nou
Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?
Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul
De tot repeți aceeaşi strofă
Ți doar să-mi spui că eu,
Sunt tot acelaşi negru vis,
Sunt tot acelaşi om - neomul
Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania
Cearta mare
Doamne, de ii certi pe unii,
Fa-i sa simta ca-s copii
Sa-si revina-a doua zi,
C-au gresit, si-or s-o mai faca
Pana ce or sa Te vada.
Nu le lua speranta toata,
Nu ii pierde, nu le lua
Tot ce ii mai tine-asa
O zi, doua, poate trei
Poate cativa ani, de vrei
Sa se bucure de ei
De ei insisi si de cei
Far' de care nu sunt ei
Ca s-or duce in desarta,
Si-i pacat de viata, toata
Viata celor ce le-ai dat'
Sa se simta impacati,
Impliniti si bucurati
Ca-s iertati, si ca-i mai ierti
Sa se curete de ele,
De pacatele mai grele
26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025