Pentru tine

Poezia  „Un punct oarecare” este inspirată de celebra imagine „Pale Blue Dot” (Punctul Palid Albastru). Aceasta este fotografia Pământului capturată de sonda Voyager 1 în 1990, de la o distanță de 6 miliarde de kilometri, în care planeta noastră apare ca un simplu pixel, un punct minuscul suspendat în vid.

​Această perspectivă cosmică transformă poezia într-o meditație asupra fragilității și insignifianței noastre colective în vastitatea Universului.

Mai jos, poezia.

Mă doare 

c-am pierdut sensul zilelor cu soare 

Mă doare 

să văd timpul etern cum dispare

Mă doare 

din nou un genunchi, 

la fel de apatic și azi ca și ieri

spre marginea unui sfârșit dogmatic

și mersul devine tot mai dramatic

Mă doare

să fiu un produs anonim

închis într-un punct tot mai infim

în care aprindem doar un amper

luminând Universul imun

cu un gest prea subtil și comun

ce nu schimbă din mers absolut niciun drum

Mă doare, mă doare, mă doare

Marius Ene, Sibiu, 08.10.2025

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

Agață-te de oamenii care nu s-au plictisit de viață. De cei care încă găsesc bucurie în lucruri simple, banale, în acele 'nimicuri' care îți dau, de fapt, esența, entuziasmul și curajul de a merge mai departe.

Marius Ene, Martie 2026, Sibiu

Vântul călător prin lume

Cântă astăzi pentru noi

Despre tot ce-i românesc 

Flutură necontenit pe culme

Tricolorul strămoșesc 

Mai la sud, eternul fluviu

Curge-n laude firești

Curge-n salve de omagii

Pentru toți eroii noștri

Ostași ai țării românești 

Eroi pribegi ai neamului dibace

S-au osândit la veșnicie

Ce au zidit un singur crez:

E roșu, galben și albastru 

E steagul nostru românesc

Marius Ene, Polonia, 30.11.2024

Schimbarea bruscă de dispoziție în preajma altora nu e o bucurie reală, ci o emoție compensatorie, un efort al nefericirii interioare.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

-Glasul meu, adânc, răsună

Ca un clopot stins sub ape...

-Eu îl vreau aici, aproape.

-Port în mine mări aprinse,

Cu furtuni ce nu se frâng...

-Eu iubesc doar ochi ce plâng.

-Ți-aș da cerul meu cu stele,

Rătăcit pe veci în drum...

-Nu primesc ce am acum.

-Am în piept o primăvară

Care a-nflorit târziu...

-Nu suport cer cenușiu.

-Sunt un foc ce arde-n umbră,

Fără martori, fără nume...

-Eu nu cred în lumi postume.

-Ți-aș fi umbra la amiază,

Căci lumina e haină...

-Nu vreau umbră, vreau lumină.

-Ți-aș fi liniștea din urmă,

După tot ce-a fost furtună...

-Nu-ți mai fă din ploi cunună.

-În privirea mea se-adună

Anii tăi pe care-i pierzi...

-N-aduna ce nu dezmierzi.

-Am tăcut că vreau s-aud

Dacă-n inimă-mi vorbești...

-Și, ce-am spus... ghicești?

-Te-am visat în miez de iarnă

Ca pe-un foc ce nu se stinge...

-Nu sunt foc, și nici nu ninge.

Ți-am zidit din dor o punte

Peste tot ce ne desparte...

-Nu trec punți, am pod aparte.

-M-am întors din mine însumi

Să te caut mai întreg...

-Nu primesc ce nu-nțeleg.

-Atunci plec, și-am să te las.

-Nu pleca, căci pot iubi...

Fă ce vrei, dar nu vorbi.

Ofensată

De mamă,de tată,

Rănită,

De frate

Si ziuă și noapte.

Cu gînduri neînpăcate

Uitată.

Mai rar,

Telefonată!

Mai des vinovată

De zîmbet trădată

Lăsată să plîngă,săraca ...

De fată!

La suflet bogată

Cu sine-mbracată

Curată

Cu vocea, parcă crăpată

Încearcă

Să scoată

Durerea ce-o poartă!

Si strigă la poartă

Cu ce-s vinovată,

Că m-am născut fată!?

Deloc iubită,...

Cu vorbe tăioase, hrănită

Mai puțin fericită

Mai mult singură, singurică

Cu urechea ce-așteaptă

S-audă vrio șoaptă

Să se simtă, încurajată

De jos ridicată

Nu cu vorbe, cu faptă

Visată

În alb îmbracată

Ca oricare altă...

Vrea flori și să fie uimită

Pentr-un moment să se simtă

Iubită!

Sărutată

Înainte de-a fi culcată

Îndepărtată

Vrea la toți să împartă

Dragoste, adevărată.

Pare ciudată

Cînd o vezi încîntată

De nimicul ce parcă

A nimic și arată

Ea spune că-i artă

Credulă-n minciună

Lăsată să spună

Nimic să nu spună

Ce viață nebună!!!

Astăzi simt ca mă descompun în mii și mii de atomi micuți

Și fiecare simte cum tu iarăși mă săruți

Molecula mea ruptă din al meu cord pribeag și trist

Mai vrea o dată ca tu să i fii artist.

Un doctor tu ai fost și vei rămâne pentru mine

Cu acele vechi și nesterile

cu foarfeca și bisturiul rece

ce mi face spaima-n măduva să urce.

Mă pui ușor pe acel pat ruginit și vechi

și mânecile neastâmpărat îți sufleci

Te pregătești de acea grea și cumplită operație

care mă va face să mi pierd ultimul strop de respirație

Plămânii mei anoști și singuri

simt cum tu inplantezi în al meu corp firav

doar niște fioroase tuburi.

Acum tu ajutat de-o asistentă

încerci să vezi dacă mai sunt măcar puțin inconștientă

să mi pui în acea perfuzie-obosită

un gram din acea substanță ponosită.

Mai vrei să mi lași doar o ultima strigare

și să mi schimbi ușor a mea stare de-agregare.

Să ador splendoarea, părul
Te-aş visa şi ziua, dorul

Neştiind unde ţii, gîndul
Aş dori s-ating, pamîntul

Să regret c-am zis, cuvîntul
Ce n-aş da, să-ntorc, mometul

Inima-i pustie, vîntul
Sufletul mii sumbru, altul

Pămîntul, a şters, momentul
Gîndul, a uitat , cuvîntul

Vîntul, îţi alină, dorul
Altul, îţi atinge, părul.

Oh,tu,dragostea vieții mele….
Ce-mi ofereai iubirea în catrene,
Ce m-ai făcut sa simt a inimii cangrene,
Astăzi nu-mi mai pot scoate din minte acele refrene.

Mi-e atât de dor de tine și de noi..
de ochii, nasul și ale tale buze moi.
ce asemenea-i un lup însingurat,
inima-mi firavă din trup, tu mi ai furat.

Mi-e dor de ochii tai cuceritori,
Pe care astăzi i-ai făcut atât de-otravitori.
Mă uiți adesea-n ale tale teancuri de hârtii,
Pe care văd adesea doar cuvinte ale noii poezii.

Mi-e dor de-a ta stransa îmbrățișare ,
Care mă făcea mereu sa uit de-o supărare,
Iar astăzi sunt doar eu, o simpla fetișcană,
Sorbind ușor din poza de pe acea cana.

Mi-e dor de acel râset simplu și obscen,
Care astăzi mă face sa mai scriu doar un catren,
Care ieri mă urca sus la stele,
Iar azi mă face sa mă uit de jos la ele.

Mi-e dor sa uit de tot și toate,
de griji, foame și societate,
Sa stau întinsă ai tai ochi albaștri,
Sa mă prefac ca astăzi nu m-ai făcut dezastru.

Mi-e dor sa scriu si sa vorbesc cu tine,
Sa ne afundam în orașe bizantine,
Sa fugim în largul marii liniștite și umile,
Și să-mi săruți atât de tandru ale mele buze fine.

Mi-e dor de tot ceea ce tu erai ieri pentru mine,
Iar azi ești doar o simpla doză de amfetamine,
Pe care ușor le duc la ale mele buze pline,
Care de azi vor deveni doar doua microcristaline.

Mi-e dor sa aud cum la ureche îmi spui intens,
Oh,iubito,cat de mult eu te iubesc,
Sa mă apuci de talia mea ondulata,
Și sa mi mai spui ca nu mă vei lasă, oh,niciodată.

Mi-e dor să-ți simt a ta gura infierbantata,
Pe a mea frunte-ncaruntata,
Să-mi ștergi recile și-amarele dureri,
Pe care azi tu nu mi le deloc acoperi.

Mi-am luat bilet spre trecut,

Într-un tren ce gonește înapoi,

În prezent nu-i nimic de făcut,

În prezent, viețuiesc în nevoi.

Am bilet clasa întâi, loc la geam,

Şi aștept pe peron c-o valiză,

Unde-n ea mai nimica nu am,

Decât dor și din inimă-o schijă.

Am plecat spre trecut, spre acasă,

Peste valea cu pomi și grădini,

Amintiri peste suflet mă-apasă,

Şi zăresc peste tot doar străini.

O neliniște îmi bântuite-n trup,

Căci la poartă ruginită-i lăcata,

Temător bat în geam și ascult,

Dar nici urmă de mama și tata.

Mă așez lăcrimând lângă ușă,

Şi gonesc peste ani gânditor,

Lângă copilul cu chip de păpușă,

Ce cânta zi de zi în pridvor.

Mă vedeam cățărat în copaci,

Jucând mingea cu ceilalți copii,

Cu mama, când făcea cozonaci,

Cu tata alergând pe câmpii.

Parcă ieri am fost și la școală,

Prins în horă apoi ca fecior,

Stând la mama cu capul în poală,

Ori cu tata cosind pe răzor.

Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,

Mai așteaptă, m-am răzgândit...

Moarte, drept poruncă îți dau,

Să fiu în peretele casei zidit!