Alfabetu-i ceva sfînt.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,

Cu verde mult și cânt de cuc?

Plecată-i iar prea înflorita primăvară,

Copila sau domnișoara de odinioară,

Ce-i astăzi doar vesel vis...

Dar trimițându-și în schimb surata,vara,

Ce arde cu-al său soare totul

Știind s-aducă doar speranța,

Să lase viața să cuvânte,

Natura să se veselească

Pe noi să ne încânte ca la bâlci,

Privirile să ni le prindă gingaș

În vii culori ce glăsuiesc melodios,

Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,

Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...

Ei bine prea frumoasă vară,

De data asta îți promit,

Că te voi prinde de-o aripă,

Să stai pe loc etern la mine-n gând!

(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Ai mei vin de demult, de departe,

Când omul era o icoană,

Nu știau nici o buche de carte,

Dar citeau în suflet și rană.

Ai mei au umblat cu toții desculți,

Pe drumuri cu spini și pietroaie,

De pasul stăteai să le-asculți,

Era șuier de vânt și ropot de ploaie.

Ai mei au muncit cu desaga în spate,

Şi zilnic făceau din orice povară altar,

Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,

Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.

Ai mei au luptat în război și răscoale,

Oasele lor se odihnesc pe hotare,

Cu sângele lor România-i mai mare,

Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.

Ce rost mai au cuvintele rostite 

Dacă de urechile ei nu sunt auzite,

De ce să te pierzi în vise interzise 

Dacă obiectivele-ți rămân neatinse?

Am renunțat de mult să mai caut fericire,

Iubirea-mi este un blestem de nemurire

N-am cum să-l rup, nu mă pot ascunde,

Sentimentele curate nu pot fi corupte.

Aș putea să mă mint, dar de ce s-o fac

De ce să irosesc cuvinte când pot să tac,

De ce să-mi pese atât de mult de toate

Nu rămâne nimic lângă mine după moarte.

Îm minte am doar haos, nu-nțeleg nimic,

Nimic nu se legă, îmi vine mereu să strig,

Să strig de durere într-o profundă tăcere 

Să m-audă doar îngeri cu aripi negre.

La marginea iadului am să scriu o pezie

Toate gândurile am să le las pe-o hârtie.

Iubirea ce ți-o port o să-mi fie cerneală

Scriu o eternitate să rămân cu mintea goală.

Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.

Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.

Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.

Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.

Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.

Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.

Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.

Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.

Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.

Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.

Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.

Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,

Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.

Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.

Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.

Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.

După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.

Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.

Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!

Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.

Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.

Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.