De ce?

În noaptea asta ninge cu blesteme,

zăpada grea o simt pe ochi și gene,

nici n-am mai râs de multă vreme,

și simt că dorm sub mari troiene.

Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,

iar glasul tău se-aude în uitare,

ca un ecou ce-mprăștie durere,

în trupul meu de leu de mare.

Și iarăși zorii vin și mă întreabă,

de ce iubirea noastră e străină,

iar eu le spun cât ești de dragă,

și poate asta-i cea mai mare vină.

Dar cred, că într-o zi, fără să știi,

vei auzi o voce ce nu îți e străină,

care-ți va spune, pe ascuns, să vii,

pe drumul înapoi dinspre lumină.

Căci dragostea nu moare, doar adoarme,

ca jarul stins sub lemnul putred, rece,

și atunci când inima stârnește alarme,

ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

Lacrima ta o port ca veşmânt,

Şi-o slăvesc, memorând deseori

Paşii tăi minunaţi pe pământ,

Ce se opresc şi pe aici uneori.

Ochii ţi-au rămas pe vecie în ea,

Şi-i privesc neîncetat, vinovat,

Par şi ei, că la fel, m-ar plăcea,

Chiar şi aşa, temător şi întristat.

Lacrima ta e şi acum îngheţată,

Pe obrazu-mi cald şi roşu timid,

Pe ea patinând pentru ultima dată,

Acel ultim sărut, rătăcit şi rigid.

Ochii tăi au pornit înspre ai mei,

Într-un schimb reciproc de cornee,

Şi de atunci lăcrimez Dumnezei,

Cu priviri şi surâs de femeie.

Lui Diana Şoşoacă

Spun colegii din Senat,

Că aleasa D. Şoşoacă,

E din baroul-avocat…

Dar juri că vine de la troacă.

Lui Diana Şoşoacă

La tribună-n parlament,

E Şoşoacă revoltată,

Şi atacă virulent,

Doar cu gesturi de primată.

Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR

Au zis toţi de la partid,

Că e AUR…fără îndoială,

Însă clar s-a dovedit,

Că-i alamă cu spoială.

Lui Diana Şoşoacă

Dânsa turuie ca un tribun,

Iar toţi colegii îi dau dreptate,

Nu c-ar spune ceva bun,

Ci că-i om cu… greutate.

Aleşilor din parlament

La cât de graşi aleşii sunt,

În parlament în loc de locuri,

Ar trebui să se monteze,

Cocine şi cu padocuri.

Un credincios

La biserică a plecat,

Dar pe drum s-a ospătat,

Busuioacă a servit,

Şi-a ajuns… aghezmuit.

La Înviere

Vrând s-ajungă la Înviere,

Şi-a găsit motiv curat,

Dând cu vin, apoi cu bere,

Stă-n pronaos, mort de beat.

La stomatolog

Ajuns la stomatolog,

C-o extracţie de măsea,

Văd că preţu-n catalog,

Un extras de cont, cerea.

La restaurant

Am servit un cotlet cald,

Şi apoi am constatat,

Că la gust era cam fad,

Dar la preţ… cam piperat.

Unui patron de restaurant

A gătit fripturi, salate,

Şi fiind băiat “isteţ”,

Tot piperul din bucate,

La băgat subtil în preţ.

Iubita mea, te port ca pe-un blestem,

dar și ca pe-o comoară otrăvită,

tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,

iar viața mea, în tine-i răstignită.

Ești leacul care-mi frânge vindecarea,

și steaua ce nu vrea să mai apună,

o pasăre ce-și caută pierdută zarea,

zburând în cerc sub razele de lună.

Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,

un chin tăcut, și greu, fără salvare,

căci te iubesc enorm, ca un fanatic,

otrava mea, balsamul ce mă doare.

Iubita mea, te port ca pe-un păcat,

ce-mi sapă-n carne urme adâncite,

și nu te las, căci zeii m-au avertizat,

că doar prin tine mi-s visele-mplinite.

În focul stins tu ești ce mă aprinde,

o umbră vie în prag de agonie,

și chiar de firul vieții s-ar desprinde,

te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.

Un suflet curat ce te are-n tăcere

Nu fuge când cerul devine opac,

Nu folosește absența ca miere,

Și nu se ascunde când toate mai tac.

Când viața dă semne de grea încercare,

Rămâne aproape, un pod peste râu,

Îți dă din lumina și liniștea mare

Și strânge durerea și frica în frâu.

Nu lasă nicio îndoială să crească,

Discuții dificile nu vrea să evite,

În brațe te ține ca să te hrănească

Cu gesturi curate și fapte împlinite.

Oricât de ocupat e în lumea grăbită,

Își rupe din timp ca să fie prezent,

În ochii săi ești o lumină ivită,

Iar zâmbetul tău e un far permanent.

Nu căuta dorul unde-i ignoranță,

Iubirea curată nu pleacă la greu,

Ea vindecă răni și elimină distanță,

Păstrând un refugiu în suflet mereu.

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Mi-e frică de înălţimi,

De pereţi curbi şi roşii,

De petale de creier,

Ce-mi muşcă din gânduri,

De mine şi floarea de colţ,

De ape uscate şi falnice bolţi.

Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

Să-mi chem tovarăşii la un taifas,

Să împrăştii cuvinte murdare,

Şi să beau cu cine-a rămas.

Nerodnicia mea e cruntă,

Sunt un nevrednic maestru,

Idei în convulsii m-abundă,

Gândul îmi e sub sechestru.

Nervul mi-l înmoi în cafele,

Mestec un titlu de carte,

Ochii sunt duși printre stele,

Țigara-mi miroase a moarte.

Pe o filă cuvinte triste aștern,

Sunt cioburi de minte nebună,

În bezna lăsată, m-apropii matern,

De raza gălbuie avortată de lună.

Strivit între doruri și umbre,

Mă întreb dacă totu-i pierdut,

Căci clipele trec fără urme,

Și mă simt ca un prunc ne născut.

Din scrum se ridică tăcerea,

Un șarpe ce mușcă tavanul,

În minte îmi cade vederea,

Văd duhul cum botează Iordanul.

Pe hârtie îmi picură vina,

O lacrimă din ochiul închis,

Fugind, îmi ucid rădăcina,

Și mă-ndrept resemnat spre abis.

Ședeam pe pragul casei

Vine-un hulub la mine

Chiar amu , pe nepusul masei

Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"

Da' eu n-am crezut …

Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă

Apăi când m-oi mărita

Să va văita întruna

Va plânge că-mi stă bine mireasă

Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...

Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul

Că toată ziua-i peste gard

Îl îndrăgește , 'i servește vinul

Îl îmbată cu Cotnari

Și cu aroma buzelor ei care ard..

Așa mamă ca a mea

Nu doresc la nimenea

Ea mă-nvață , ea mă crește

Ea îmi zice că put a pește

Normal dom'le că glumește.

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!