Între orgoliu și iubire

Îmi imaginez ochii tăi iubire chiar dacă anii au trecut  ceva vreme  tot mi-au rămas în minte.   

Cât de mult a suferit și suferă inima mea după a ta .

Îți simt suspinul și după atâția ani inima ta suferă și ea

Într-adevăr depinde de tine fosta mea iubire dacă ai mai vrea să te întorci la mine.

Știu îți vine greu să iei acea decizie 

Micuta stea a inimii mele,

Ești lumina-n nopți grele,

Strălucești pe cerul vieții,

Ca un far al dimineții.

Privirea ta, un foc blând,

Mă călăuzește rând pe rând,

Cu zâmbetul tău cald și plin,

Îmi împletești zilele de senin.

Mâinile tale, ca un vis,

Mă ating cu un strop de paradis,

Cu tine lumea e mai vie,

Ești steaua mea, magie.

Micuta mea stea strălucitoare,

Îți mulțumesc că ești a mea alinare,

În universul infinit,

Ești darul meu de neprețuit.

Perle la îndemâna oricui 

Ce le poti înșira pe un lanț de aur

Diamante nepieritoare ce poți să le pui

In inimi, in minți, in tezaur.

Dar pot fi și necruțătoare 

Rele, meschine, usturătoare.

Depinde cum vrei sa le folosești,

Că să zidești, să iubești, sau sa rănești.

Liniștea dintre noi e mai mult de un doar “ceva”.
Ochi închiși, lumina prăvălește pe pieptul tău.
Suspin încet: “un nu acum, un poate altcândva”.
Poate e un nu, probabil e un da spre trupul tău,

Iar poate e probabil.

Un probabil șoptit ca să nu tulbure liniștea dintre noi,
Un cântec de iubire a unei povești apuse
A unor doi tineri fiind de fățărnicie goi,
Victime a unor prea multe emoții nespuse.

Iubito te voi saruta atât de mult,

Te voi topi cu siguranță,

Din gheață te vei preface într-o mare,

Dar nu de apă ci de dragoste!Mă vei iubi și tu la rându-ți

Și amandoi vom fi un soare

Vom străluci etern într-o iubire așa de mare

Ce va părea fără sfârșit!

Te voi iubi ca nimeni altul pe pământ,

Așteaptă,vei vedea cu ochii tăi

Adevărat e tot ce-am scris sau ți-am rostit,

Vom părăsi această lume trecatoare,

Iubindu-ne în infinit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Trandafiri ce-n umbră pier,

Petale-arzând în tăceri,

Răsfrânți pe zid, o amintire,

Dintr-un trecut cu strălucire.

Pe masă-i verdele de sticlă,

Iar floarea cade, parcă-i mică.

Un dans al umbrelor târzii,

Povestea vieții-n răzleții.

Au fost odată strălucire,

Dar timpul smulge-a lor iubire,

Și-n foșnet mut de frunze goale,

Ascund regrete ancestrale.

Chiar de se sting, rămân mărturie,

În umbre lungi, o poezie.

Iar raza ce îi mai atinge,

În floarea stinsă visul plânge.

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Renunțare

A fost greu, și încă doare,

Ca un strigăt prins în nori,

Sufletul ce-l adoram

L-am pierdut printre fiori.

Am strâns clipele-n tăcere,

Le-am cusut cu fir de dor,

Dar iubirea mea curată

M-a rănit până-n izvor.

Am fost nevoită, Doamne,

Să-mi desprind inima-n două,

Să aleg tăcerea aspră

Peste sufletul ce plouă.

L-am iubit cu tot ce sunt,

Cu fărâme de lumină,

Dar destinul, crud și rece,

A făcut din vis ruină.

Acum merg pe drumuri stinse,

Fără umbra lui în spate,

Dar iubirea ce-am avut-o

Arde-n mine neuitate.

A fost greu, dar din durere

Am făcut un cer senin,

L-am lăsat să plece-n lume,

Chiar dacă mi-e dor deplin.

Tu n-ai știut cum să iubești,

Ai vrut doar vise pe hârtie,

Dar dragostea, ca să trăiești,

Nu e un joc de fantezie.

Eu ți-am întins o mână caldă,

Dar tu erai doar umbra ta,

Cu inima pustie, albă,

Ca iarna rece-n viața mea.

Eu ți-am fost umbră și lumină,

Ți-am fost și vânt, și adăpost,

Dar tu credeai că e de vină

Destinul scris fără de rost

Tu n-ai știut să-mi fii aproape,

Când ochii-mi plângeau nopți la rând,

Ți-ai pus tăcerea între șoapte

Și-ai stat în urmă, surd și blând.

Dar timpul trece și învață,

Și azi te las în drumul tău,

Căci cine nu iubește-n viață

Rămâne singur, gol și rău.

Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,

Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.

E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,

E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.

Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,

O umbră de lumină pierdută în tumult.

Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,

O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.

Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,

O amintire ce tresare, străină de uitare.

Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,

Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.

Luna se-nalță, blândă, pe cer,

Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.

Șoapte de raze alunecă-n vânt,

Mângâie noaptea cu farmec și cânt.

Pe luciul apei se oglindește,

Tainic, în taină, tot strălucește.

Stelele-i șoptesc povești neștiute,

Doruri uitate, iubiri netrăite.

Străjeră veșnică-n nopți de mister,

Mângâie vise, privește spre cer.

Și când se ascunde sub norii de fum,

Inima lumii tresare oricum.

Luna cea albă, mereu călătoare,

Sufletu-și lasă în nopți visătoare.

Și chiar de se stinge-n zori undeva,

Noaptea ce vine o va readuce-n ea.