Non troppo
dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră
n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede
probabil că o fac instinctiv
ca floarea soarelui
o fi și din cauza ferestrelor înalte
care îmbrățșează aproape erotic lumina
o fi și din cauza umbrei
a mușchilor de pe stâncile sufletului
a gheizerelor dispărute
.
e greu de spus
.
uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic
scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții
și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord
care-și dau sufletele întunericului
.
de nicăieri apar corbii
coioții
urșii polari
atrași de duhoarea liniștii
.
în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți
prin care fluieră vântul
.
destul de trist
.
nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas
într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi
dacă mă-ntrebi
.
dar nu-i imposibil
.
astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri
toți lupii din lume
și n-am putut să-mi opresc lacrimile
din calea inimii…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 17 aprilie 2019
Vizualizări: 1695
Poezii din aceiaşi categorie
Revelion
Happiness is not a destination, it is a way of life
suspină decorațiunea care avusese ca destinație finală
sufrageria Mirelei.
În acea seară
ajunsesem și eu artefact al aceleiași sufragerii -
victimă colaterală.
Ajută-mă
Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii ființa care mă cunoaște
De vrei să arăți că mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea să îmi cânte
Harpa, la ora înserării liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod de noi ispite.
Oare!
Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,
Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?
Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,
Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?
Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,
Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?
Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,
Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?
Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,
Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?
Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,
Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?
Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
un gând
mi-e dor de tine,
dar nu intr-un mod nonșalant,dorind sa te am înapoi
mi-e dor de energia prezentei tale,
de buzele ce se mișcau când zambetul tu ti-l arătai
mi-e dor sa iti ascult vocea cand ma alinai
mi e dor sa te iubesc doar eu, crezand ca vom ajunge in rai, sub soare
toate acele nopti cand ma paleam, cand tot ce conta era sa te aud.
incep sa te uit, iti uit trasaturile
iti uit vocea, daca nu deja am uitat o,
iti uit felul tau de a rade, cel mai amuzant ras, atat de dragastos
dar ceva mi spune ca atat a fost, continua sa se pronunte
asta a fost, s a dus, a ramas, intre noi
intre voi as putea spune, se continua ceva
poate pur, ceva care te face fericita, ceva care te implineste mai mult…
te simti iubita, de el, de mine
de toata lumea,
de mine acum, nu cred, nu stiu
iubire? nu cred, atasament? nu,
ceva mai presus de cuvinte, da
tu si cu mine, atat am fost, ceva mai presus de cuvinte
ceva rostit o data, cand lumea inca nu era planuita sa fie astfel,
atat am spus, despre noi, nu am sa vorbesc,
caci nu am cuvinte, ci amintiri, simtiri desarte,
atat
metamorfozele unui gând/7
mass-media,
noua zeitate a zilelor noastre,
anulează toate regulile de bun-simț
ale meciului,
alienând și anesteziind spectatorul-
devenit el insuși o
oglindă concavă de reprezentare
a adevărului schilodit.
Poezia mea nu e bună
nu e bine să-mi zici
că poeziile mele,
nu au nici o valoare.
Că nu-i drept ceia ce spui tu.
de ce privești cu ochiul,orbiș?
dacă nu vezi frumusețea poeziei mele?
mai bine stai, liniștit și taci!
decât,
să critici poeziile mele.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Alte poezii ale autorului
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
Certuri autumnale
N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi
s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie
și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ
cu multă economie de lacrimi
nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,
atârnate de el,
într-o zi o să pună vântul să le scuture,
apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile
de la răsărit la apus,
punând lampa lui Aladin în dreptul Andromedei,
în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,
gata și cu Soarele acesta necugetat,
risipitor de lumină,
il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,
la Polul Nord,
să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,
să țină vulcanii și cutremurele în frâu,
nu de alta, dar mor oamenii,
poeții,
săracii de ei,
într-o zi ne vom trezi singuri,
nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore
ca acum,
să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,
băgați-vă minnțile-n cap dracului!
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Semn de întrebare
mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet
rătăcind cu gândul pe autostrada visului
fără taxe de drum
restricții de viteză
pene de cauciuc
trecând peste inimă
în locul acela miraculos dintre spațiu și timp
în care este atâta liniște
încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic
ca într-o simfonie de Brahms
gâfâind prin serpentinele minții
nimic nu se compară cu zborul fără aripi
ești mereu cu un pas înaintea luminii
surclasezi timpul
gravitația
devii pentr-o clipă sau pentru o noapte
Dumnezeu
o palidă compensație oferită de Marele Creator
(un fel de meșter Monole!)
omului…
De unde mai vrei dragoste acum?
sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…
sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?