Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 18 ianuarie
Vizualizări: 186
Poezii din aceiaşi categorie
VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!
Vara
Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,
Cu verde mult și cânt de cuc?
Plecată-i iar prea înflorita primăvară,
Copila sau domnișoara de odinioară,
Ce-i astăzi doar vesel vis...
Dar trimițându-și în schimb surata,vara,
Ce arde cu-al său soare totul
Știind s-aducă doar speranța,
Să lase viața să cuvânte,
Natura să se veselească
Pe noi să ne încânte ca la bâlci,
Privirile să ni le prindă gingaș
În vii culori ce glăsuiesc melodios,
Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,
Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...
Ei bine prea frumoasă vară,
De data asta îți promit,
Că te voi prinde de-o aripă,
Să stai pe loc etern la mine-n gând!
(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
In concediu!
Am plecat din Piatra Neamț
Și-am mânat puțin cam tare,
Tocmai către Marea Neagră
Să mă ard mai mult la soare
Pe traseu ne-am abătut
Pe la podul suspendat,
Neam de neam nu a văzut
Așa pod pe stâlpi fixat
La o vilă ne-am cazat
Și-apoi la plaja-m plecat,
Aici lume de pe lume
Pe șezlong și pe cearșaf
Soarele e azi puternic
Iar nisipul ușor frige,
Intru în apa cu Marce
Și în doi batem o minge
Apa mării este călduță
Te îmbie la o bălăceală,
Puțin frig când ieși afară
Te-ncălzești prin țopăială
Briza caldă te mângâie
Și pielea o răcorește,
In jur multă hărmălaie
Valul frumos unduiește
Ne dăm cu ulei de plajă
Să fim protejați de soare,
Vrem un bronz de abanos
De la cap până-n picioare
Lipsă nu e la mâncare
Peste tot comercianți,
Ia porumbul și gogoașa
Totul face zece șfanți
Seara vine peste noi
Și ne-mpinge către casă,
Ne e sete, puțin foame
Iute ne grăbim la masă
Nu durează multă vreme
Până plaja se golește,
Vine noaptea, pleacă ziua
Pe drum lumea povestește
A fost o zi minunată
Cu înnot și stat la soare,
Tolăniți am stat la plajă
Până s-a lăsat răcoare
Acum cinăm în balcon
Bunătăți gătite-acasă,
Vom ieși la o plimbare
La un vin sec pe terasă
Mâine o luăm de la capăt
Tot la plajă, apă, briză, soare,
Ne petrecem tot concediul
Nu la munte, ci la mare!
DIVINITATE
M-a copleșit iubirea ta,
M-a copleșit dragostea ta,
Când o fi să mor
Te rog, nu mă uita.
Eu te-am iubit enorm de mult
Te-am scris în stele cu creion;
Dragostea ta să nu o dai
Din inimă nicicând.
Ador cugetul tău sfânt
Ce nicăieri nu a plecat
A rămas închis pe veci
Iubindu-l Dumnezeu!
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!
Vara
Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,
Cu verde mult și cânt de cuc?
Plecată-i iar prea înflorita primăvară,
Copila sau domnișoara de odinioară,
Ce-i astăzi doar vesel vis...
Dar trimițându-și în schimb surata,vara,
Ce arde cu-al său soare totul
Știind s-aducă doar speranța,
Să lase viața să cuvânte,
Natura să se veselească
Pe noi să ne încânte ca la bâlci,
Privirile să ni le prindă gingaș
În vii culori ce glăsuiesc melodios,
Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,
Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...
Ei bine prea frumoasă vară,
De data asta îți promit,
Că te voi prinde de-o aripă,
Să stai pe loc etern la mine-n gând!
(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
In concediu!
Am plecat din Piatra Neamț
Și-am mânat puțin cam tare,
Tocmai către Marea Neagră
Să mă ard mai mult la soare
Pe traseu ne-am abătut
Pe la podul suspendat,
Neam de neam nu a văzut
Așa pod pe stâlpi fixat
La o vilă ne-am cazat
Și-apoi la plaja-m plecat,
Aici lume de pe lume
Pe șezlong și pe cearșaf
Soarele e azi puternic
Iar nisipul ușor frige,
Intru în apa cu Marce
Și în doi batem o minge
Apa mării este călduță
Te îmbie la o bălăceală,
Puțin frig când ieși afară
Te-ncălzești prin țopăială
Briza caldă te mângâie
Și pielea o răcorește,
In jur multă hărmălaie
Valul frumos unduiește
Ne dăm cu ulei de plajă
Să fim protejați de soare,
Vrem un bronz de abanos
De la cap până-n picioare
Lipsă nu e la mâncare
Peste tot comercianți,
Ia porumbul și gogoașa
Totul face zece șfanți
Seara vine peste noi
Și ne-mpinge către casă,
Ne e sete, puțin foame
Iute ne grăbim la masă
Nu durează multă vreme
Până plaja se golește,
Vine noaptea, pleacă ziua
Pe drum lumea povestește
A fost o zi minunată
Cu înnot și stat la soare,
Tolăniți am stat la plajă
Până s-a lăsat răcoare
Acum cinăm în balcon
Bunătăți gătite-acasă,
Vom ieși la o plimbare
La un vin sec pe terasă
Mâine o luăm de la capăt
Tot la plajă, apă, briză, soare,
Ne petrecem tot concediul
Nu la munte, ci la mare!
DIVINITATE
M-a copleșit iubirea ta,
M-a copleșit dragostea ta,
Când o fi să mor
Te rog, nu mă uita.
Eu te-am iubit enorm de mult
Te-am scris în stele cu creion;
Dragostea ta să nu o dai
Din inimă nicicând.
Ador cugetul tău sfânt
Ce nicăieri nu a plecat
A rămas închis pe veci
Iubindu-l Dumnezeu!
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
Alte poezii ale autorului
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Epigrame VII
Astronom
Telescop şi-a cumpărat,
Însă nu să cate-n stele,
Ci să vadă de sub pat,
De-a plecat a sa muiere.
Unui astronom
Sus pe cerul înstelat,
Cată întruna cu luneta,
Însă alăturea-i în pat,
Găuri negre îl atrag.
Unui astronom
Astronom vrând să se facă,
Şi-a luat ochean de clasă,
Dar l-a lepădat de îndată,
Văzând gaura de-acasă.
Examen de angajare secretară
Proba scrisă stă să-nceapă,
Dar o blondă din fundal:
- Voi sări această etapă,
Mă pricep doar la oral...
Corona virusul
M-a atins cu degetul, m-a pipăit,
Şi-am zis că iau Corona negreşit,
Dar până boala o să - mi vină,
Eu, m-am mutat la e în carantină.
Atac de poantă
M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,
Chiar am făcut o mare dramă,
Dar nu a fost atac de cord,
Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.
Atac
M-a insultat c-o vorbă dură,
Şi mă ataca mereu în plen,
Dar i-am pus lacătul la gură,
Când i-am răspuns cu un catren.
Apocalipsa
Toţi se plâng că-i bate Domnul,
Că-i omoară cu “Corona” …
Dar din zori, până-i ia somnul,
Ei petrec doar cu Mamona.
Genetică – epidemia de Corona virus în Italia
Cei mai bravi au fost romanii,
Au creat chiar mari imperii,
Azi s-ascund ca şobolanii,
Le e frică de bacterii.
La terasă în pandemie
O Corona a comandat,
Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,
Vine băiatu’… a strigat,
Şi înspre el a strănutat.
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Epigrame VII
Astronom
Telescop şi-a cumpărat,
Însă nu să cate-n stele,
Ci să vadă de sub pat,
De-a plecat a sa muiere.
Unui astronom
Sus pe cerul înstelat,
Cată întruna cu luneta,
Însă alăturea-i în pat,
Găuri negre îl atrag.
Unui astronom
Astronom vrând să se facă,
Şi-a luat ochean de clasă,
Dar l-a lepădat de îndată,
Văzând gaura de-acasă.
Examen de angajare secretară
Proba scrisă stă să-nceapă,
Dar o blondă din fundal:
- Voi sări această etapă,
Mă pricep doar la oral...
Corona virusul
M-a atins cu degetul, m-a pipăit,
Şi-am zis că iau Corona negreşit,
Dar până boala o să - mi vină,
Eu, m-am mutat la e în carantină.
Atac de poantă
M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,
Chiar am făcut o mare dramă,
Dar nu a fost atac de cord,
Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.
Atac
M-a insultat c-o vorbă dură,
Şi mă ataca mereu în plen,
Dar i-am pus lacătul la gură,
Când i-am răspuns cu un catren.
Apocalipsa
Toţi se plâng că-i bate Domnul,
Că-i omoară cu “Corona” …
Dar din zori, până-i ia somnul,
Ei petrec doar cu Mamona.
Genetică – epidemia de Corona virus în Italia
Cei mai bravi au fost romanii,
Au creat chiar mari imperii,
Azi s-ascund ca şobolanii,
Le e frică de bacterii.
La terasă în pandemie
O Corona a comandat,
Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,
Vine băiatu’… a strigat,
Şi înspre el a strănutat.
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.