Rătăcire

Soare spintecător,

Tu inimii îi dai fior,

Când în oglinda din vis,

Razele-ți prelingi dinadins.

Prezența ta senină,

În vis mă intrigă;

A ta simplă apariție,

Negru suflet îmi sloboade.

Mângâierea ta sublimă,

Singurătatea-mi face infimă;

Făcându-mă a mă ruga,

Să dorm adânc în lumina ta.

Admirându-te ca pe-un ideal,

Te aștern pe-un piedestal,

Te păstrez ca pe-un tablou,

Te-ngrijesc ca pe-un bibelou.

Tu unic obiect din univers,

Dragostea de tine-i un efect advers;

La a ta sclipire de iubire ,

Oferită-n dar doar mie.

Ohh dragoste încinsă de ce-mi faci tu viața mai deschisă

De ce-mi faci tu culoar printre miile de stejari arși

Du-te și lasă-mi gândurile sa zburde,

Du-te și nu mai întoarce.

Dar te întorci mereu-napoi,

Și mă ți strâns legat în spate 

Până ce iar pleci în grabă 

Și mă uiți iar și iar și iar …..

Dar nu te-ai întrebat vreodată?

Cum de încă te mai vreau?

Cum de încă nu încetez a te uita 

Pe tine… înger cu inimă neagră

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.

Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor. 
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.

Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit

Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită. 
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea. 

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

Inima,val zbuciumat 

Când doua iubiri ea cuprinde..

Dintre un crin alb si-un trandafir înfocat 

Poți alege oare?

Dar conștiința striga ,,Păcat".

Si-atunci trebuie sa ucizi o iubire..

Așa e cinstit,așa e curat.

Pe câmpul inimii poate fi doar o floare..

Dar,oare,in infinitul inimii 

Nu e posibil sa zboare doi fluturi?

Unul alb,altul plin de culoare?

Sa fie și munte,și mare?

Da,se întâmplă în viata 

Ca legile inimii tale 

Sa-nfrunte a lumii gândire,

Și totuși,conștiința te-obliga 

S-alegi o unică iubire..

Si-atunci,valul piere,

Și inima ta devine o mare lina,

Chiar daca în ea se ascunde-o durere...

Ochi visători de fecioară, 

Se zăresc printre raze de lună, 

Par două fitile de ceară, 

Ce-au ars într-o iubire străbună. 

Stele aprinse pe boltă sfârșesc, 

O liniște surdă se așterne-n poiană, 

Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc, 

Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă. 

Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă, 

Ori floarea atinsă de tânăra zână, 

Izvor pentr-o singură gură de apă, 

Picătura ce-i rămâne umilă pe mână. 

Cânturi de păsări vreau să mă fac, 

Ca ea să-mi asculte chinul și dorul, 

Frunza de codru iute să - mbrac, 

Să-i mângâi obrazul și părul,

Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire, 

Un semn de destin și unire, 

Iar ochii cu îngereasca-i sclipire, 

Să-i port mereu la mine-n privire. 

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

A plecat dorul din mine,

Să te caute în lume,

Să aducă peste tine,

Adiere cu al meu nume.

A plecat dorul din suflet,

Inima să îţi străpungă,

Să întoarcă al tău umblet…

Lângă mine să ajungă.

Au plecat iubiri din mine,

Printre stele să te cate,

Să ne lege în destine,

De amor să avem parte.

Au plecat iubiri din suflet,

Inima să îţi răpească,

Să-mi aducă al tău zâmbet,

Pe-a mea gură să zâmbească.

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.