Iureș
Haină mai este și ploaia,
Și vântul ce strigă la noi,
Le simt în ureche bătaia,
Șuieratul și stropii greoi.
Aleargă prin aer umbrele,
Și crengi, curcubeie și flori,
Melcii scot coarnele grele,
Când tunetul geme în nori.
Cad frunze grămadă tușind,
Vântul aduce tărgi ambulante,
Umile stau scorburi cerșind
Putregaiuri și resturi de plante.
În ceruri o lampă se-aprinde,
Și vântul, și ploaia dispar,
Un roșu amurg încet se întinde,
Și-n ochii iubitei, stele apar.
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 14 februarie 2024
Vizualizări: 641
Poezii din aceiaşi categorie
Vin sărbătorile de iarnă
Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.
Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.
Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.
Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.
Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.
Februarie nou
Luna, când acum iarna cedează.
Zăpada și viscolul nu mai apar,
Iar razele de soare scânteiază
Și sentimentele de negură dispar.
Februarie își amintește veacul
Când viscolul și gerul domneau.
Zăpada ce acoperea bageacul
Și țurțurii la ferestre înlemneau.
Zăpada ce se așternea pe câmp,
Protecția semănăturilor de toamnă,
Era o slujnică a iernii ca anotimp
Și își ducea solia sa solemnă.
Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,
Că am întâmpinat bucuroși căldura,
Lăsând soarele să ne înconjoare,
Uitând că-n case fumega campadura.
La finele anotimpului de iarnă,
Așteptam primăvara cu nerăbdare,
Ca iarna câmpul să-l deștearnă,
Și luna martie să apară-n calendare.
Natura toată se înviora și înverzea.
Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.
Ciripitul păsărilor sunet slobozea,
Iar tânărul anotimp ne armoniza.
flux de poeme naani /40
respirația îngerilor
printre salcâmii de mătase
înfioară
grădina
DOR DE RĂCOARE
Potop de raze fierbiți
Se lasă din cer pe câmpie .
Verdele frunzei-i topit
De calda-i , ferbintea-i solie .
Se lipește pulberea fină de colb ,
Frige și arde tălpile goale
Ce urcă cărări către deal ,
Cărări ce curg către vale ...
Și murmur și cântec și zvon ...
Se ascunde la ora amiezii .
Un dor de răcoare
Și gustul rece al apei de izvor
Mai stăruie în mintea
Țăranului dus pe ogor .
T.A.D.
Ultimul buchet de viorele
În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,
Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,
Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,
Ochii îmi cad asupra unui mic spin.
Ghimpele îmi străpunge palmele,
Sângele meu ia miros de vin,
Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.
[...]
Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.
În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,
Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,
Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...
Cred că a sosit timpul să plec...
Frunză trecătoare!
Aseară pe frunze am călcat
Simțind adânc tristețea lor,
Că nu mai sunt de vreun folos
Și toate pe pământ uscate mor.
Din primăvară până-n toamnă
Pe crengi au fluturat în vânt,
Și adăpost le-a oferit la păsări
Primind răsplată frumosul cânt.
La umbra lor au odihnit țăranii
Când soarele le ardea fruntea,
Și deseori l-a protejat pe câlător
De ploaie, tunet și vreme rea.
Privesc pe jos patul de frunze
Și mă întind puțin să odihnesc,
Profit că soarele încă-ncălzește
Deschid o carte și-un rând citesc.
Prea mult nu pot să zăbovesc
Că noaptea vine cu răceala ei,
Culeg o frunză și trist îi spun
Cu toți murim...ne facem hlei!
Vin sărbătorile de iarnă
Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.
Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.
Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.
Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.
Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.
Februarie nou
Luna, când acum iarna cedează.
Zăpada și viscolul nu mai apar,
Iar razele de soare scânteiază
Și sentimentele de negură dispar.
Februarie își amintește veacul
Când viscolul și gerul domneau.
Zăpada ce acoperea bageacul
Și țurțurii la ferestre înlemneau.
Zăpada ce se așternea pe câmp,
Protecția semănăturilor de toamnă,
Era o slujnică a iernii ca anotimp
Și își ducea solia sa solemnă.
Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,
Că am întâmpinat bucuroși căldura,
Lăsând soarele să ne înconjoare,
Uitând că-n case fumega campadura.
La finele anotimpului de iarnă,
Așteptam primăvara cu nerăbdare,
Ca iarna câmpul să-l deștearnă,
Și luna martie să apară-n calendare.
Natura toată se înviora și înverzea.
Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.
Ciripitul păsărilor sunet slobozea,
Iar tânărul anotimp ne armoniza.
flux de poeme naani /40
respirația îngerilor
printre salcâmii de mătase
înfioară
grădina
DOR DE RĂCOARE
Potop de raze fierbiți
Se lasă din cer pe câmpie .
Verdele frunzei-i topit
De calda-i , ferbintea-i solie .
Se lipește pulberea fină de colb ,
Frige și arde tălpile goale
Ce urcă cărări către deal ,
Cărări ce curg către vale ...
Și murmur și cântec și zvon ...
Se ascunde la ora amiezii .
Un dor de răcoare
Și gustul rece al apei de izvor
Mai stăruie în mintea
Țăranului dus pe ogor .
T.A.D.
Ultimul buchet de viorele
În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,
Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,
Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,
Ochii îmi cad asupra unui mic spin.
Ghimpele îmi străpunge palmele,
Sângele meu ia miros de vin,
Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.
[...]
Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.
În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,
Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,
Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...
Cred că a sosit timpul să plec...
Frunză trecătoare!
Aseară pe frunze am călcat
Simțind adânc tristețea lor,
Că nu mai sunt de vreun folos
Și toate pe pământ uscate mor.
Din primăvară până-n toamnă
Pe crengi au fluturat în vânt,
Și adăpost le-a oferit la păsări
Primind răsplată frumosul cânt.
La umbra lor au odihnit țăranii
Când soarele le ardea fruntea,
Și deseori l-a protejat pe câlător
De ploaie, tunet și vreme rea.
Privesc pe jos patul de frunze
Și mă întind puțin să odihnesc,
Profit că soarele încă-ncălzește
Deschid o carte și-un rând citesc.
Prea mult nu pot să zăbovesc
Că noaptea vine cu răceala ei,
Culeg o frunză și trist îi spun
Cu toți murim...ne facem hlei!
Alte poezii ale autorului
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfigând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfigând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.