Fragment dintr-o lume născută din tăceri

Durerea simt cum imi cuprinde inima

Si ma inec in alcolul durerii,

Sufletul nu mai poate respira

De cenusa care a ramas in urma sa.

Toate lucrurile frumoase cu el le-a luat

Iar din inima mea nimic nu a mai ramas,

A fost chinuita la fel si sufletul

Fara pic de mila, le-a zdrobit

Prefacandu-le in ruine

Care au nevoie de cineva,

Cineva care sa le poata face sa arate 

Din nou ca doua capodopere de arta.

Am asteptat pentru acel cineva insa...

Insa nici macar inspiratia nu a sosit

Si din ruine parca..nu mai ramane nimic.

Incet timpul tot trece

Dar parca mereu uita ceva

De mine, de tine, de noi

De speranta care exista candva.

Noaptea iar a venit si gandurile din nou m-apasa
O mie si una de intrebari crunte

Despre tine si relatia ta cu ea

Iar lacrimile fierbinti imi curg pe fata rece,

Fata pe care obisnuiai s-o incalzesti 

S-o ti in brate, s-o saruti

Cu buzele tale moi si dulci otravitoare.

O sarutai  de mii de ori

Sa ii arati cat de mult o poti "iubi".

Acum este cel mai mare cosmar al tau

Caci n-ai stiut s-o pretuiesti

Ai dat-o la o parte fara sa te gandesti,

Acum, nu stiu daca o mai iubesti,

Dar crede-ma ca ea inca o face.

E plina de sperante

Dar in acelasi timp e goala.

Tot ce n-are legatura cu tine

Pe ea nu o mai intereseaza

Caci nu mai poate simti nimic

Cand nelinistea mereu o apasa

Simte doar cum nu mai are nimic

Din tot ce avea o data mai de pret.

Tot corpul e zgariat si taiat pe dinauntru

De la noptile grele si amare

Si momente fara tine,fara de pacat

Dar care se transforma

In momente de chin, de ceva cumplit,de un inexplicabil dor

Despre care doar sufletul ei stie.

Inima ei nu mai simte nici o bataie

De spui ca e moarta, dar cand e in preajma lui

Inima-i atat de plina de viata, mai ca ii sare din piept.

Zilele trec, caci ele sunt trecatoare

Dar nu si sentimentele

De care imi doresc sa scap deja de un an si ceva.

Ele insemnau totusi ceva...candva

Mult prea mult pentru a fi

Pur si simplu date uitarii

Dar prea putin pentru a fi exprimate.

Prapastia o tot ajungea din urma

Si a cazut intr-un final insangerat.

Se adancea din ce in ce mai mult

In chinurile durerii, in somnul de veci.

"Sunt o pacatoasa, trebuia sa recunosc!!"

Striga ea si continua:

"Sufletul l-am facut sa nu mai simta

Iar inima nu mai are rost

Asa ca asta e finalul meu...

Un om cu trup, dar fara suflet

Mai de graba un suflet de pacatos.

Un om cu o inima ce nu mai bate

O inima de nefolos!"

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

Oh, noapte frumoasa

Stii ca inima ma apasa

Dorul de ea nu ma mai lasa

Nici nu m-as mai duce acasa

Oh, noapte frumoasa

Stelele iti stralucesc

Pasii mei lenti, nu te mai chinuiesc

Privirea o am abatuta, amarul asta ma usuca

Oh, noapte frumoasa,

Tovarasa mi-ai devenit

As sta cu tine la discutii,

Dar s-a crapat de zi.

Oh, noapte frumoasa,

Ce repede tu pleci,

Precum iubita mea cand a plecat

Si m-a lasat cu ochii reci.

Oh, noapte frumoasa,

Te astept din nou

Diseara, la locul nostru,

Langa foisor!

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.

Dau vina pe traume sau pe trecut,

Căci nu știi să mi dai un răspuns.

Doar stai în fața mea tăcut,

Și aștepți să fii străpuns.

Cu faptul de a iubii,

Cu gândul de a fi uitat,

Cu inimă de a trăi,

Și cu sufletul împăcat.

Ești sec,distant,nu știi ce mai vrei

mă dorești,mă îndrăgești,doar până la trei.

Dis de dimineață, să nu ți dau răspuns,

Numai poți vorbi,fiind deja străpuns.

Spune-mi..

O să faci cu ea ce ai făcut cu mine?

o să fii toxic neironic o vei înşela,

doare ca un cuţit în piept

Stii Karma nu iartă,

Doar aşteaptă

Într-o pădure fără margini, mă plimb,

Unde copacii-s făcuți din oasele mele,

Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,

Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”

Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,

Sap șanțuri adânci în carnea speranței,

Fiecare zi o arunc în adâncuri,

Pământul mustind de visuri strivite.

Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,

În atelierele gândurilor mele plumburii,

Eu, fierarul blestemat al propriului chin,

Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.

Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,

Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,

Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,

Privirea-i e oglinda în care fug.

„De ce sapi, omule?” mă întreabă,

Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.

Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,

Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.

Și-n acea clipă, groapa se-nchide,

Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.

Săpătorul adoarme, uită lopata,

Dar mâine va veni cu o nouă ispită.

Oare, cândva, voi construi o scară?

Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,

Un Minotaur ce se vânează pe sine,

Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?