Strălucirea iubirii pierdute

nu te mint, crede-mă când îți spun

că n-am chef să fiu visul tău frumos

împachetat ca un cadou de aniversare 

pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea 

să mă întrebi ce vreau.

n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal

din ce-ai crezut tu că sunt, 

din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus, 

iar tu doar să pleci când încep

să respir real în preajma ta.

ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,

nu te-am scris pe tine, 

n-am scris-o nici pe ea, 

nu m-am scris nici pe mine, 

dar eu nu recitesc nimic. 

nu-s nici citat pentru bio,

rana ta de exprimat artistic,

din care să experimentezi cat

de mult pot duce 

pentru tine. 

sunt întreagă și uneori, da,

îmi dau permisiunea să

o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.

dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,

undeva pe la sfârșitul listei noastre. 

și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,

îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu. 

trăiește-mă sau pleacă pe ușă. 

Trec anotimpuri

Dar durerea tot nu trece,

Îmbibat cu ale iubiri reziduri

Sufletul e precum iarna de rece,

A înghețat iubirea,

O conservă-n timp,

Și-a înghețat privirea,

În al său ultim anotimp

Și-a înghețat sufletul,

Așteaptă ca tu să-l dezgheți,

Îți va căuta zâmbetul,

Și-n următoarele vieți.......

M-ai parasit demult,demult,

Si m-ai lasat sa zac plangand.

Nici nu știam ce singur sunt,

Un jalnic om,cu cea mai mare vină.

Iubesc eu steaua de pe cer?Când ea își are luna?

Căci e ca mine stea si ea,dar eu sunt numai ziua.

De ce să vrei doar întuneric,când tu ai soarele pe cer?

Si când se lasă noaptea rece,să stai cu cele care pier?

Te strig in vise si n auzi

Te acuză vorbe ce le ai spus

Când imi șopteai ca mă refuzi

In seara rece la apus.

Ești eșecul ascuns in perfect,

Mă faci sa cred ca eu sunt defect,

Fără tine mă simt incomplet

Și nici nu știu de ce te mai iubesc.

Sărutul tău m-a mângâiat,

Acum mă doare amintirea

Povetsea noastră s ancheiat

Dar nu îți pot uita privirea...

Stiți când aven nevoie

De cel mai mare curaj?

Când ajungi să spui :

Sunt  pregătit  poți să vii!!

Depinde pe cine aștepți !...

audio

Într-o pădure fără margini, mă plimb,

Unde copacii-s făcuți din oasele mele,

Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,

Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”

Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,

Sap șanțuri adânci în carnea speranței,

Fiecare zi o arunc în adâncuri,

Pământul mustind de visuri strivite.

Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,

În atelierele gândurilor mele plumburii,

Eu, fierarul blestemat al propriului chin,

Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.

Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,

Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,

Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,

Privirea-i e oglinda în care fug.

„De ce sapi, omule?” mă întreabă,

Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.

Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,

Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.

Și-n acea clipă, groapa se-nchide,

Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.

Săpătorul adoarme, uită lopata,

Dar mâine va veni cu o nouă ispită.

Oare, cândva, voi construi o scară?

Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,

Un Minotaur ce se vânează pe sine,

Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.

În taina blândă-a naturii vii,  

Când luna strălucește în noapte,  

Mă-nvăluie un dor nespus de noi,  

De Dunăre și de-ale tale șoapte.

Pe maluri, salciile plâng încet,  

Întorcându-se spre valurile clare.  

Acolo, unde fluviul curge tăcut,  

Îți simt prezența-n amintiri fugare.

Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.  

Cu licăriri de stele și vise mii.  

În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,  

Purtată de-al Dunării șoapte vii.

Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.

În șoapta vântului de seară blând,  

Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit

Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.

Curge Dunărea, cu valuri line,  

Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.  

Îți scriu iubirea mea pe ape pure,  

Să o citești, oriunde tu pășești.

Împreunăm destine-n țara noastră  

Unde fluviul leagă maluri lente.  

În brațele naturii, am găsit-o vastă 

Iubirea noastră în tandre continente.

Și-așa, sub cerul clar de vară lină,  

Cu Dunărea-n zare, ne-alină.  

În iubire vie și în natură,  

Împreună, ne regăsim sub clar de lună.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Parcă a fost, parcă nu,

Nici eu nu pot să spun,

Ce-am simțit, nici eu nu știu,

Dacă a fost un lucru bun.

Dacă pentru o secundă,

Te-aș fi întrebat cu regret,

Unde vei pleca singură?

Și cu o durere tristă în piept.

Dacă te-aș fi rugat sa mai stai, 

Oare ai mai fi plecat?

Pentru o secundă să rămâi,

O clipă să-mi mai fi dat.

Dar acum e târziu...

Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,

Înapoi nu se întoarce timpu,

Tu din groapă, nu vei pleca.

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.

În taina blândă-a naturii vii,  

Când luna strălucește în noapte,  

Mă-nvăluie un dor nespus de noi,  

De Dunăre și de-ale tale șoapte.

Pe maluri, salciile plâng încet,  

Întorcându-se spre valurile clare.  

Acolo, unde fluviul curge tăcut,  

Îți simt prezența-n amintiri fugare.

Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.  

Cu licăriri de stele și vise mii.  

În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,  

Purtată de-al Dunării șoapte vii.

Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.

În șoapta vântului de seară blând,  

Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit

Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.

Curge Dunărea, cu valuri line,  

Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.  

Îți scriu iubirea mea pe ape pure,  

Să o citești, oriunde tu pășești.

Împreunăm destine-n țara noastră  

Unde fluviul leagă maluri lente.  

În brațele naturii, am găsit-o vastă 

Iubirea noastră în tandre continente.

Și-așa, sub cerul clar de vară lină,  

Cu Dunărea-n zare, ne-alină.  

În iubire vie și în natură,  

Împreună, ne regăsim sub clar de lună.