Valurile dragostei

Alerg dupa dorinta, si zbor ingindurat,
plecat sa fiu ca raza, desi neasteptat.
Sa las ades in suflet, speranta so ador,
sa fie ea umpluta, de noi, dar nu de dor.

Sa fie doar un vis, dar n-o sa las uitarii,
spre marea mea rusine, acele amintirii.
Ce rost mai are ziua, de ieri si care-i clipa,
cind umbra-i colorata, plecata este diva.

Se cântă iubirea pe scene de fum,

Dar gândul apasă alt nume acum.

În patul minciunii se doarme străin,

Și tot cel ce plânge ascunde venin.

Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,

Dar spatele-n umbră a fost sărutat.

Se jură că rana n-ar face-o nicicând,

Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.

Iubirea se vinde pe note de aur,

Dar sufletul strigă, flămând și amar.

Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,

Uitând că iubirea nu e un târg murdar.

Și dansul e jale ce râde-n tăcere,

Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.

Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere

Adevărul ce arde în suflet stingher.

Pictăm amintiri pe pânze albastre,

Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.

Dar lumea privește doar umbrele noastre,

Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.

Bem vinul păcatului, visuri se sting,

Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.

Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,

Ne vindem ființa pe drumuri străini.

Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?

Când uiți cine ești, pe cine urmezi?

Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,

Și singur în noapte te frângi între unde?

Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,

Un adevăr ce nu moare-n uitare.

Hristos e lumina, iubirea, o taină—

În El se sfârșește orice rătăcire amară.

  1. Nemiloasa iarnă, iată că a trecut

  După ce mi-a lăsat în suflet doar prăpăd

  Inima de gheață, astăzi mi se topește

  De întunericul neiubirii, acum mă lepăd 

  2. Te-am căutat sub noianuri de zăpadă

  În orice fulg de speranță te-am așteptat 

  Și nu erai acolo, amorul meu pierdut

  Dar la urmă, ghiocel plăpând, te-ai arătat

  3. Cu capul plecat, îndoit de iarna grea

  Ai înflorit falnic, cu totul frumos

  Mi-ai adus în suflet, o dulce primăvară

  Bucurându-mă de soarele meu luminos

  4. Străin mă simt în propriul meu anotimp

  Aveam nevoie de tine să mă regăsesc

  În lumina ta simt că am renăscut

  Așa că nu-ți voi spune, decât ,,un simplu mulțumesc"

  5. Odată ce mi-ai intrat în suflet, greu mai ieși

  Am preferat să te încui aici

  Și cu toate defectele, să te-ngrijesc

  Și n-am să te las, până n-ai să te vindeci

  6. Razele splendorii tale mă învăluie

  Aducându-mi căldură în inimă

  Mă pierd prin vise, prin câmpuri înverzite

  Ținând de mână, floarea mea, curată ca o lacrimă

  7. Aripi, în preajma ta simt că-mi cresc, și-o iau la zbor

  Alergând spre zilele în care

  Vom dăruii unul altuia, bucăți din noi

  Făgăduindu-ne prin Cununie, o eternă iubire

  8. N-am nevoie, îți spun, de ochii tăi căprui

  Nici de chipul cel frumos, că-s trecătoare

  Ci de tine, în întreaga ta ființă

  Trup și suflet, acum, aici și-n viața viitoare 

  9. Am doar un singur gând ce mă chinuiește

  Oare tu ești cea pe care mi-o doream

  Sau să-ncep deja, să caut pe-o altă ea?

  Am încercat în fiecare clipă, dar n-o găseam

  10. Măcar zâmbesc acum, n-am făcut-o de mult

  Simt că, prin toate stările iarăși voi trecea

  De la frig la cald, de la senin la ploios

  Căci tu ești primăvara mea

Ce-ar fi să ne regăsim 

Când stelele ard în noapte

Timpul să nu ne trădeze,

Și clipa să ne țină aproape?

Ce-ar fi să pot spune ce simt

Fără ca vorbele să te alunge

Tăcerea să nu mai doară așa tare

Când dorul de tine în inimă surâde...

Ce-ar fi să-mi prinzi mâna în zori

Răceala dintre noi să se frângă 

Să dăm viață acestui "dacă "

Într-un final în doi, să ne cuprindă...

Gelozia, e slăbiciune.

Si e foarte de impact.

Nu am mai simțit-o atât de tare.

Să îi slăbesc efectul, am uitat.

Tu, mă faci vulnerabil.

O trăire, pe care o urăsc.

Doar trei direcții văd în minte,

Vine un moment când o să hotărăsc…

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Parcă a fost, parcă nu,

Nici eu nu pot să spun,

Ce-am simțit, nici eu nu știu,

Dacă a fost un lucru bun.

Dacă pentru o secundă,

Te-aș fi întrebat cu regret,

Unde vei pleca singură?

Și cu o durere tristă în piept.

Dacă te-aș fi rugat sa mai stai, 

Oare ai mai fi plecat?

Pentru o secundă să rămâi,

O clipă să-mi mai fi dat.

Dar acum e târziu...

Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,

Înapoi nu se întoarce timpu,

Tu din groapă, nu vei pleca.

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Parcă a fost, parcă nu,

Nici eu nu pot să spun,

Ce-am simțit, nici eu nu știu,

Dacă a fost un lucru bun.

Dacă pentru o secundă,

Te-aș fi întrebat cu regret,

Unde vei pleca singură?

Și cu o durere tristă în piept.

Dacă te-aș fi rugat sa mai stai, 

Oare ai mai fi plecat?

Pentru o secundă să rămâi,

O clipă să-mi mai fi dat.

Dar acum e târziu...

Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,

Înapoi nu se întoarce timpu,

Tu din groapă, nu vei pleca.

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.