Lui Eminescu

Spânzura-m-aș în anexă
În lumina soarelui
Strategia nu-i complexă
Treaba e a ștreangului.

Am zis și-am să mai zic
În anexă am sa pic
Cu ștreangul legat de gât
E gata numaidecât.

În anexă deschidem manuale grele ca de plumb, 

Calculăm integrale, iar cifrele învârtim în cerc într-un joc de sum.

 Ecuații, derivate, ni se par un iad pe hârtie,

 Dar la mate-info, viața e o prostie!

Oh, ce aș strânge ștreangul meu,

Ca să scap de un eseu,

De un test, de o ascultare,

Încă puțin și nu mai doare.

Odată pus-ăi sfoara de gât,

Mai era doar un pas,atât,

Dar am stat și m-am gândit,

De țeavă de apă să îl ridic.

Am legat ștreangu' de țeavă,

În clasă era doar zarvă,

Țeava dintr-o dată a plesnit,

Și pe ochi ea m-a stropit.

Te-aș telefona, dar mi-e teamă de tine,
Nu de respingere, nu de cuvânt,
Ci de clipa aceea în care prin mine
Va trece din nou același pământ.

Te-aș telefona… să-ți spun că e seară,
Că orașul e rece și plouă banal,
Dar știu că-n spatele fiecărei silabe amară
Ar sta un „mi-e dor” visceral.

Au trecut luni. Nu le-am numărat.
Le-am simțit ca pe o boală lentă.
M-am obișnuit să fiu fragmentat,
Să-mi port absența ca pe-o prezență absentă.

Mi-ai spus că dragostea nu-i suficientă,
Că viața cere alt echilibru, alt drum.
Dar eu nu știu iubi la sută la sută absentă,
Eu ard. Eu rămân. Eu consum.

Te-aș telefona… dar dacă vocea ta
Va fi liniștită? Străină? Curată?
Dacă n-ai să tremuri nici cât o secundă
Și eu voi rămâne doar umbra din dată?

Îți jur, am încercat să te las.

Să te pun într-un sertar închis.
Dar inima mea n-are zăvor de atlas,
Și dorul nu știe ce-i interzis.

Dorm puțin. Visez mult.
Și-n fiecare vis mă alegi.
Mă ții de mână. Îmi spui că ascult.
Și dimineața mă lași să înțeleg.

Te-aș telefona…
Nu ca să cer.
Nu ca să reproșez.
Ci ca să știu dacă iubirea noastră
Mai respiră măcar prin greșeală.

Pentru că în mine nu s-a terminat.
În mine abia acum începe.
Acum, când nu mai ești.
Acum, când fiecare stradă te are.
Acum, când orice femeie e doar o comparație pierdută.

Te vreau.
Nu metaforic.
Nu poetic.
Te vreau cu febra cu care bolnavul vrea aer.
Te vreau cu disperarea cu care condamnatul vrea grațiere.
Te vreau cu toată rușinea bărbatului care încă iubește.

Te-aș telefona…
Și poate ai spune „e târziu”.
Dar pentru mine timpul s-a oprit în clipa
În care ai plecat fără să te întorci.

Nu știu dacă mai sunt mândru.
Nu știu dacă mai sunt tare.
Știu doar că în fiecare noapte
Îmi vine să-ți strig numele.

Și dacă n-ai să vii,
Dacă iubirea ta s-a mutat în alt piept,
Eu tot voi rămâne aici,
Cu inima deschisă,
Ca o biserică fără credincioși.

Te-aș telefona…
Dar mi-e teamă că dacă îți aud vocea
Nu voi mai putea trăi
Fără ea.

Timpul trece ca o babă care n-are unde să meargă
dar merge.

Pe prispă e cald, dar în mine s-a făcut rece.
Miroase a busuioc stins.
A tăcere după ce moare cineva
fără să țipe.

Din copilărie au rămas doar vocile care se repetă
când închid ochii.

Nu vine nimeni. Nici măcar eu.

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

La nuntă, vinul curge ca un râu,
Mirele devine tot mai leu,
Cavalerii sunt fluturi de bar,
Iar nașii, zei ai licorilor de-amar.

Muzica-i o furtună de pahare,
Băutura șterge orice supărare,
Și parcă toți dansează-ntr-un vârtej,
Pe-un nor de horincă și vin rece-n pahar legat cu chingi de gheață.

La masă, șnițelul e rege-ncoronat,
Sarmalele-s soldați la paradă așteptat,
Dar până la desert, cu toții-s boemi,
Prinși în jocul vesel al licorii din vremi.

Și pe când noaptea cade, grea ca plumbul,
Petrecăreții se leagă de... pământ cu scumpul,
În jocul nunții, până-n zori dispar,
Pe aripi de muzică, vin și-un vis ușor-agitat, bizar!

Ce-i viaţa omului?

Un vis

Sau poate o himeră,

În al prăpastiei abis,

O floare efemeră.

Sau poate e un fulg de nea,

Ce într-o clipă moare,

Pe trupul său de catifea,

Odată atins de soare.

Ce-i viaţa omului?

Un nor

Ce se destramă-n dată

Ce primul vânt rătăcitor,

S-a nimeri să-l bată.

Sau e un val abia desprins

Din mrejele unor alge,

Care de vânt odată împins,

De primul ţărm se sparge.

Ce-i viaţa omului?

Doar fum

Ce se răsfiră-n pripă,

Că oricât de lung e al vieţii drum,

În Univers e o clipă.

Sau e-o scânteie cu noroc,

Ce-n vasta eternitate,

Desprinsă de-al Creaţiei foc,

Pentru o clipă arde.

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Călăuzește-mi pașii pe drumul cel bun,

Ajută-mă să fac doar ce este bine,

Cu bunătate și iubire, mereu să răspund,

Să văd frumosul, când în față am doar ruine.

Iartă-mă, Tată, pentru lucrurile rele ce uneori le cuget,

Pune-mă să plătesc, atunci când greșesc,

Să răspund la ură mereu cu un sincer zâmbet,

Frații și surorile, oricum ar fi, să îi iubesc.

Dă-mi ochi să văd lumina chiar și-n întuneric,

Să nu judec omul când e rătăcit,

Să port răbdare-n suflet, când sunt obosit,

Și-n loc de ceartă, pacea să o fi oferit.

Să fiu un sprijin pentru cei ce cad,

O mână caldă celor ce plâng în taină,

Să nu-mi pierd nădejdea când drumul pare terminat,

Și să aleg cărarea ce duce spre lumină.

Când voi rătăci, să-mi amintești de Tine,

Să-mi fii în suflet far și călăuză-n vânt,

Să nu mă tem de ploi, nici de furtuni străine,

Să-mi fii Tu drumul, pacea și al vieții cânt.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.

……………………………………………………

Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și  credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..

……………………………………….

Eu singură m-am regăsit
Printre  copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri  colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul  nopții vârsta se  ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.