Lui Eminescu

În odaia lui tataie, timpul e beteag.
Ceasul ticăie doar când plâng.
În rest, tace.
Tace ca un bătrân care-a văzut tot
și nu mai vrea să comenteze.
Pe dulap, o fotografie cu el,
tânăr, în cămașă albă,
cu ochi limpezi
și palme care-au ținut volanul
și viața noastră, deodată.
Azi, totul e praf.
Numai amintirea se mai așază pe scaun
și mă-ntreabă:
„Mai vii?”
Eu zic da, dar mințind.
Nu mai vin.
Nu mai pot.

Ceasul bate când nu-l privesc.
Poate și tataie plânge din când în când,
dar tăcut, ca-n stilul lui.
Fără scandal. Fără moarte teatrală.
Doar plecat. Pentru totdeauna.

Ușa n-a scârțâit când ai plecat,

Ai închis-o prea lin, ca să doară,

Dar casa, sărmana, a știut

Că nu vei mai trece pe scară.

Pereții îți poartă umbra în ziduri,

În aer miroase a vechi,

Dar nimeni nu vine, nimeni nu bate,

Și cheia ruginește-n tăceri.

Și-n noaptea aceasta mă culc tot aici,

În casa ce-ai părăsit.

Dar știu că pereții se vor dărâma,

Și mâine, poate, voi ieși.

Acum, când pașii mi se frâng
Și gândul cade, fără glas,
Nu-mi pare rău de ce n-am fost,
Ci de ce-aș fi putut să las.

N-am strâns averi, nici bucurii,
Doar dor și semne pe hârtie,
Și tot ce-am ars în mine-odinioară
Se stinge-ntr-o târzie veșnicie.

De m-or uita, să nu vă doară,
N-am scris spre slavă, nici spre nume,
Am pus în vers ce n-a putut
Să fie spus de-această lume.

Și dacă moartea mă va lua
Cu mâna ei de frig și fum,
Să știe cerul: am iubit
Și-am fost adevăr… până acum.

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,

Cu cerneală adâncă, cu dor,

Dar timpul a mușcat din linii,

Și azi e doar fum și decor.

Nu te mai caut, nu te mai chem,

Nu-ți mai scriu numele-n vise,

Dar uneori, când trece un tren,

Îmi pare că dorul se-nchide.

Ești parte din mine ca plumbul

Ce arde încet, nevăzut,

Un semn ce nu doare..

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La leçon sur le cube

Un morceau de pierre est pris,

il sculpte avec un ciseau de sang,

brille avec l'œil d'Homère,

il est gratté de rayons

jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.

Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois

avec ta bouche, avec la bouche des autres

et surtout avec la bouche de l'infante.

Après cela, un marteau est pris

et soudain un coin du cube s'effondre.

Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :

- Quel cube parfait cela aurait été

s'il n'y avait pas eu un coin cassé !

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,

Mai bine decât mă știu eu pe mine.

M-am ridicat împotriva umbrei mele,

Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.

M-am privit în apele tăcerii

Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău

Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.

Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,

Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.

Strigă-Te, suflet al meu...

Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.

Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,

Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.

Învăluie-mă cu lumina Ta,

Ca să-mi recunosc răul,

Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.

Tu ești izbăvirea din mine însumi,

Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.

Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,

Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.