Am Învățat

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

În mine cade seara fără glas,
Ca o scrisoare arsă pe furiș,
Iar gândul tău, un clopot fără ceas,
Se pierde-n lutul visului deschis.

Te-am pus în nume nerostite, reci,
Ca pe-o lumină ce nu vrea să fie,
Și te-am lăsat să treci prin ani întregi
Fără să știi că-mi ești tărie.

Acum tăcerea poartă chipul tău,
Dar nu te strig, nici nu te chem,
Căci orice dor ce strigă prea mereu
Se stinge-n sine, fără semn.

Rămân o umbră care știe
Că n-a greșit iubind prea mult,
Doar a uitat că veșnicia
Nu vine niciodată la un cult.

Și poate-ntr-un târziu, când nu voi fi,
Va înflori ceva din ce-am tăcut,
Un gând, o frunză, o tărie
Din tot ce n-am cerut.

Mi-ai spus că n-am habar să te iubesc,

Că n-am măsura dorului în sânge,

Dar n-ai văzut cum ochii-mi obosesc

Când holul rece-n două ne mai frânge.

De cinci ori astăzi umbra ți-am pândit,

Purtând ochelarii mei drept paravan,

Te-ai dus grăbită, părul ți-a plutit,

Iar eu am rămas scriitorul din tiran.

N-am vrut să te strig, n-am vrut să te chem,

E tot iubire-n faptul că te-am lăsat,

Să porți pe umeri liniștea, un semn,

Că n-am vrut să te simți un om vânat.

Am seri în care singur mă mai cert,

Și nopți în care scriu și tot mai beau,

Căci în manuscrisul ăsta, pe care-l tot iert,

Doar pașii tăi prin versuri mai stăteau.

Să crezi că nu te iubesc? E dreptul tău,

În timp ce eu beau singur și te scriu,

Și-n fumul de tutun, ce-mi face rău,

Te caut pe tine-n tot ce e pustiu.

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

Când te apropii, nu mai pot gândi.
Doar simt cum aerul se umple de tine,
ca de o tămâie prea puternică.
Fiecare mișcare de-a ta
îmblânzește o parte din mine
pe care nici nu știam că o am.

Îți sărut umerii,
acolo unde lumina apune mai încet.
Îți ating gâtul,
acolo unde se naște adevărul.
Tu tresari ușor, ca o frunză sub vânt,
și tot cerul se întinde între noi.

Aș vrea să te las să pleci,
dar nu pot.
Ești o promisiune arsă în mine.
O flacără care știe exact
cum să mă doară frumos.

Când spui numele meu,
îl simt în fiecare nerv.
Devine carne.
Devine jurământ.
Și nu știu dacă e iubire
sau o moarte lentă și divină,
dar oricum ar fi,
nu vreau scăpare.

La nuntă, vinul curge ca un râu,
Mirele devine tot mai leu,
Cavalerii sunt fluturi de bar,
Iar nașii, zei ai licorilor de-amar.

Muzica-i o furtună de pahare,
Băutura șterge orice supărare,
Și parcă toți dansează-ntr-un vârtej,
Pe-un nor de horincă și vin rece-n pahar legat cu chingi de gheață.

La masă, șnițelul e rege-ncoronat,
Sarmalele-s soldați la paradă așteptat,
Dar până la desert, cu toții-s boemi,
Prinși în jocul vesel al licorii din vremi.

Și pe când noaptea cade, grea ca plumbul,
Petrecăreții se leagă de... pământ cu scumpul,
În jocul nunții, până-n zori dispar,
Pe aripi de muzică, vin și-un vis ușor-agitat, bizar!

De-ar fi rămas din noi doar o secundă

Să mai traim câte ne-am spus

Să imi alungi durerea c-o-mbratisare mută..

Îmi imaginez..și lacrimi fața îmi inundă.

Să-ți spun cât de mult mi-ai lipsit

Tu...si al taบ pahar de vin.

Ah..cât mi-as dori sa pot privi

Pentru o clipă al ochilor tai senin!

Dar e târziu.. ai tras grabnic cortina

Peste mine și actul ultimei trăiri,

Neștiind că-mi vei rămâne pentru totdeauna

O rană ce nu v-a prinde cicatrici..

Te-aș suna în ultima zi de Mai,

Să-ți spun cât de mult îmi lipsești.

Măcar o clipă să mai stai,

Și-o altă clipă să-mi zâmbești!

Să te întreb cu nerăbdare...

Ai reușit să ai ce ți-ai propus?

Ai renăscut frumos în soare

Cum eu făceam cu vinul tău la apus?

De Mai-ul nostru îmbrățișat,

De ți-l amintești ca și mine.

... poate încă nu l-ai uitat...,

Si încă dăinuiește-n tine..

Te-aș întreba dacă mai simţi,

Așa cum eu încă-mi doresc

Sau dacă te mai scot din minți...

Că-i Mai și încă te gândesc!

Mă gândeam că dacă-am fi doi fulgi de nea,

N-aș vrea niciodată de pământ să ne atingem,

Aș vrea să ne oprim pe un vârf de copac

Și să privim împreună cât de frumos ninge.

Tu ai râde și mi-ai spune cât de mult iubești iarna,

Eu ți-aș arăta fulgii mari, mii…

Tu m-ai ruga să ne oprim o clipă

Că avem obrajii fierbinți, nasurile roșii,

Și ți-e teamă că am putea răci.

Stăm așa un moment,

Buzele ne sunt deja dezghețate,

Lăsăm frigul să ne muște

Nu mai suntem din zăpadă.

Și-atunci observ că ne ținem strâns de mână,

Și îți șoptesc la ureche, în timp ce se face cald,

Că fulgii de zăpadă nu răcesc,

Doar se topesc… de drag.

Așa, ținându-ne de mână,

Ne cuprinde vântul și ne împinge

Spre o lume albă, curată,

Unde ne iubim și chicotim privind

Cum dansează în aer ceilalți fulgi de zăpadă.

Mi-e teamă de teamă iubito, atât...

Știu că fricile-s moarte,

Le-am gonit mai demult,

Nici pe-ale tale nu le-am iertat,

Le-am alungat pe toate curând,

Știu asta când ți-am simțit

Al tău sacru și mistic sărut,

De fericire am plâns,încă mai plâng,

Mă ascund însă, nu îți arăt

Nici fericirea și nici vreun surâs,

Vreau să cădem în al iubirii abis,

Iar când râzi știu că renaști,

Pleci puțin de pe tristul pământ,

Eu te țin de mână cu iubire dar strâns..

Să te pierd, pentru mine nu-i scris,

Îți voi sta cu lumină în gând,

Mi-e teamă de teamă iubito, atât!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Presar iubire în paginile mele 

Pentru clipe frumoase 

Nu s-au uitat, doar hoinăresc departe 

Ești un vis frumos 

Oare este adevărat?

Pentru totdeauna, da !

Oricât aș hoinări  ești un început care nu l-aș termina 

Inima bate pentru o singură ființă 

Ce s-a aprins pe loc 

Te iubesc!

De-aș putea din ochi să-ți fur câteva stele

Să aduc în noaptea mea puțin din tine,

Ar plânge cerul ploi amare când ele

Ar dispărea și-ar străluci doar pentru mine.

Atunci s-ar naște un război între mine și cer:

El să-și ceară stelele înapoi pe cerul înnegrit,

Eu neștiind că dacă pleci la război îndrăgostit vei muri…

Am murit.

Dar iată: noaptea tot fără de stele rămâne,

Căci m-am reîncarnat într-un tablou

Pe care l-ai pictat cândva, pe ascuns de cer…

Crezând arogantul că, în sfârșit, a învins.

Ți-am învățat privirea din nou.

Pe când mă luptam, îmi spunea dușmanul mie

Că tu faci ce vrei, că ai puteri nenumărate,

Că dacă vrei, poți face din mine orice…

Dacă crezi ca poți să faci din mine ce vrei

Doar pentru că ai ochii aceia mari, albaștri, frumoși

Cu gândul la care adorm în fiecare noapte.

Ai perfectă dreptate.