Pe sub teii Iașului,

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Ți-aș scrie pe tâmplă, cu cerneală tăcută,
Că te port în gânduri, ca-ntr-o rugă mută.
Că te-am pus pe inimă, loc de icoană,
De când ai zâmbit, și m-a durut toamnă.

Mi-ești dor deși ești, mi-ești drag deși ești,
Cum ești numai tu în toate poveștile mele firești.
Mi-e gândul o horă, și-n mijloc ești tu,
În rochie albă, cu pasul tăcut, dar curat ca un „nu”.

N-am cânt să-ți dau, nici flori n-am în mână,
Dar ți-aș da o viață, legată de-a ta cu sârmă bătrână,
Să nu se desfacă, să nu se-ncovoaie,
Să fim noi doi duminică-ntr-o gară de la țară.

Și dacă n-ai spus „te iubesc” niciodată,
Să nu te grăbești, să nu fii supusă vreodată.
Că eu te iubesc, și-n așteptarea mea caldă,
Te cresc în cuvinte, ca-ntr-o fântână adâncă și dalbă.

Ce vrei să-ți mai scriu, când mâna mea
a spus deja tot ce știa să doară?
Ți-am dat în scris o viață grea,
și-ai luat-o calm, ca pe-o povară.

Ți-am scris nu ca să fiu văzut,
ci fiindcă fără tine nu eram.
Te-am pus în vers, în timp, în lut,
și-n tot ce-n mine se chema „eu am”.

Când vorbele nu ți-au mai fost de-ajuns,
ți-am dat romane, nopți și ani.
Te-am făcut muză fără preț,
iar tu, absență fără plan.

Te-am pictat fiindcă nu puteai
să stai într-un cuvânt rostit.
Ți-am dat culoare să înțelegi
cât de adânc am locuit.

Dar tu fugeai de ce rămâne,
de orice „noi” spus prea deplin.
Iubirea mea te-a speriat
prin cât de mult voia să țin.

Nu ți-am cerut să arzi ca mine,
nici să promiți ce nu puteai.
Doar să rămâi când era greu.
dar tu plecai, plecai, plecai.

Și-n cele din urmă m-ai lăsat
fără reproș, fără tumult.
Te-ai desprins lin, ca de-un portret
privit o clipă, și uitat.

Ce vrei să-ți mai scriu, când tot ce sunt
ți-a fost trimis, trăit, oferit?
Eu te-am iubit până la capăt,
iar tu, până la punctul de fugit.

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Nu m-am privit în grabă, nici pe fugă,
nici ca pe-un străin prins într-un joc.
Am stat, și m-am lăsat văzut, pe rugă,
fără să-mi caut scuze, fără foc.

Am văzut mâna care știa drumul
și totuși l-a ocolit, conștient.
Am recunoscut în mine omul
care-a fost slab, dar n-a fost inconștient.

Nu m-a trădat oglinda, nici lumina.
Adevărul nu strigă, doar stă.
Ce doare cel mai mult nu e vina,
ci claritatea rece de-a ști ea.

N-am fost erou, dar nici doar victimă.
Am fost exact ce-am ales să fiu.
Și gândul ăsta cade ca o crimă
peste tot ce-am pierdut, și încă știu.

Când vezi limpede, nu mai poți fugi.
Nu mai poți spune: „n-am știut”.
Te vezi, și trebuie să rămâi
în omul care ești, dezgolit, tăcut.

Nu m-am iertat. Dar nici n-am negat.
Stau drept sub tot ce sunt, acum.
Căci primul adevăr adevărat
e să te vezi, și să nu pleci din drum

Azi parcă timpul stă între ferestre,

Și ca o frunză moartă se desprinde,

Ne ţine clipa-n linişti de orchestre,

Că-n ochii tăi o flacără se-aprinde.

Iubito, lumea cade-n somn de brumă,

Prin curţi se strâng tăceri de dimineaţă,

Un clopot vechi mai tremură în humă,

Şi peste noi coboară altă viaţă.

Eu zic să stăm tăcuţi lângă lumină,

Cu mâna ta în mâna mea rămasă,

Iar iarna, albă, limpede şi plină,

Să o lăsăm să curgă toată peste casă.

Iar fulgii care cad sub luna stinsă,

Ne vor aduce liniște și pace,

Și galeș vom privi fereastra ninsă,

Cum înrămează stelele opace.

Nu adormi, că noaptea e adâncă,

Iar vântul poartă fulgii ca pe-o veste,

Ia-ți supărarea și-n sobă o aruncă,

Şi spune-mi cu iubire o poveste.

Cum aș putea ca să citesc, 

Scrisorile ce n-au ajuns, 

Căci doar acestea împărtășesc, 

Imense clipe-n care ai plâns. 

De atâtea ori te-ai răzgândit, 

Scrisoarea să o pui în plic, 

Căci nu credeai că te-am iubit, 

Pe cât de tare ai fi voit. 

Și câte rânduri necitite,

S-au șters sub palma ta-n tăcere,

Rămas-au foile lipite,

De-atâtea lacrimi și durere.

Dar oful tău, oricât l-ai stinge,

Mai arde-n umbra unui rând,

Și-n visul nopții mă atinge,

Și-ți scrie numele plângând.

Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana, 

Ce curge molcom pe hârtie, 

Cu patos ți-aș fi oblojit și rana, 

Făcându-ți tușul apă vie...

Într-un sertar uitat de lume,

Iubirea-n file ai ascuns,

Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,

Atât amor, și-atâta plâns.

Te chem în șoaptă 

Doar tu să auzi 

Te rog să mă privesti

Cu ochii tăi blânzi 

Lacrima din gene

E un răsărit ,

E un „te iubesc”

Însă nerostit .

Aprinde-n jur făclii

Cât suntem încă vii .

Scrisorile privirilor desculțe

Zâmbete moi arzând pe buze răsărit

Praful de stele și o urmă de lumină

Aprinsă-i flacăra tinzând spre infinit

Povestea soarelui în umbre se destramă

Urmele razelor pe lună s-au lipit

Ultima zi a fost când te-am văzut ultima oară

Ultima oară am văzut un răsărit

De-aș ști că-n slovele-mi pribege 

Găsi-vei, poate, un alint, 

Le-aș scrie-n vers, ca pe o lege, 

În haine sfinte de argint.

Le-aș așeza cu grea răbdare, 

Le-aș tot rescrie ne-ncetat, 

Pân' n-ar mai fi sub sfântul soare 

Nici foi, nici spațiu de lăsat.

Dar în zadar m-apasă gândul 

Și truda paginii, în van, 

Când nu vrei să-mi auzi cuvântul 

Pierdut în al vremii ocean.

De-aș scrie-n neagra veșnicie

La slove fără de hotar, 

Ți-ar fi străină-a mea solie 

Și chinul meu... un vis amar.

    N-am vrut să fiu o stâncă,
    tăiată, pierdută în deşertul arid,
    N-am vrut să fiu un nor,
    fugar, dorindu-şi liniştea albastră...
    
    Am vrut să fiu doar ploaia, 
    ce-ti mângâie trupul în noapte,
    doar ploaia simţindu-te aproape, 
    doar ploaia căzându-ţi pe pleoape…