Pe sub teii Iașului,

Lună, de ce mă cauți iar
Prin crengi de toamnă seci?
Eu n-am odihnă, n-am hotar,
Doar gânduri vechi și reci.

Stai sus și pari atât de clară,
De parc-ai ști ce sunt,
În mine-i noapte mult mai amară
Decât acest pământ.

Am iubit mult. Și prost. Și greu.
Și tot ce-am fost s-a frânt,
Ce-am vrut să fiu n-a fost al meu,
Ci vis nelegământ.

Tu mă privești cu ochi străin,
Rotund, tăcut, egal,
Eu nu mai știu de-s om deplin
Sau gând bolnav, fatal.

Cândva credeam că dorul trece
Ca frunza-n vânt de toamnă;
Acum el stă, și mă petrece
Spre-o margine nebună.

Aud în mine pași ce vin,
Dar nimeni nu-i afară,
Mi-e mintea plină de suspin,
Inima, o povară.

Spune-mi, tu, lună fără nume,
Ce vezi când mă privești?
Un om pierdut între două lumi
Sau vis ce nu mai ești?

Că simt cum gândul se destramă
Și totu-i fum și ceață,
Iubirea mi-a fost rană-n rană,
Nu binecuvântare, viață.

Rămâi pe cer, nu coborî,
Nu-mi da răspuns deplin,
Mai bine lasă-mă-a pieri
Crezând că m-ai înțeles puțin.

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.

În ceasul de sticlă trăiește un om mic,
cu părul alb și ochii închiși.
El numără boabele de nisip
și le plânge,
una câte una,
ca pe nepoții morți înainte să vorbească.

Când timpul se termină,
el cade înăuntru,
și sticla se închide.
Pentru totdeauna.

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Amară noapte,

E albastră noaptea.

Încă o noapte să întrebăm de tine,

Eu și egoismul,

Noi cu frigul inimii.

Cred că a trecut mai mult de o lună

De când nu te-am mai ținut de mână.

Dar n-am să-i spun nici liniștii

Cât de mult m-a răcit dorul,

Cât de greu înghit nodul...

Noaptea asta nu se mai termină.

De acum, albastrul suntem noi.

Iar cerneala de pe mână,

Speră să te piardă printre foi.

Suflet drag, 

Tu ști oare ... 

Cât de drag îmi ești ?

Că al tău zâmbet 

Încă mă liniștește

Iar când te văd 

Doar mă bucur ? 

La un gând mahmur

Și al cordului tremur 

Unui simplu bonjur

Rostit numai cum tu știi

În excursia vieți turiști

Dar a iubirii artiști

Tot mă mint cu a mea durere 

Și cu suspinul meu amar 

Că mai am o mângâiere 

Dar degeaba.... în zadar 

Am rămas numai cu gândul 

Ce mă macină mereu

Te jelesc nopți de-a rândul 

Și-mi duc traiul cu dor greu

Dar degeaba eu mai sper

Și la tine mă gândesc 

De-amaraciune parcă pier

Cu-o romanța m-ostoiesc 

Să-ți spun ceva ,tu suflet neâmplinit,

Neliniștit de gânduri și de griji

De vise care s-au pierdut ,s-au stins ,

De câte strânse pe întreg parcurs .

Ai adunat în piept atâtea doruri ,

Frânturi de clipe ,visuri spulberate ,

Ai râs cu toți ,dar plân-ai în pridvoruri

Cu lacrimi neștiute ,îngropate .

Te-nalți și cazi,te lupți cu neputința 

Căutând  speranța -n miez de noapte 

Iar ziua ,porți o masca a credinței 

Dar inima  îti striga printre șoapte .

Și -ai vrea sa fie toate altfel mâine ,

Să simți că zbori ,sa poți să ierti ușor ,

Dar astăzi ești doar umbra de sub tine 

Și lași în spate urme de amor .

If the Moon is lighting the face,

The Sun is warming the soul.

The heart is beating for a pace

And the way of love is a coal.

Remembers and visions' dream,

Deep thoughts and reasons,

There are like a life full of cream,

Nice moments and pleasant seasons.

God gave us Ten Commandments

To follow them in generations.

To create good life, no comments

And build so many happy emotions.

Și plouă... și plouă... și plouă 

De mi se rupe poezia în două,

Dorul de noi în gând se afundă 

Cerneala curge și foaia inundă.

Și plouă... plouă mărunt și des,

Din picături vise plăpânde îmi țes

Le strâng pe toate în același pahar, 

Plin cândva cu al strugurilor nectar.

Și plouă... și plouă cu vânt

Și gândurile își iau avânt

În inimă imi bat ecouri mute

De dorul, ce nu vrea să te uite...