Surprins am fost...!
Văd că îmi arăți sentimente
Pe care nu pot să le traduc,
Doar simt cum inima îmi bate
Și-ncet, încet, încep să mă usuc
Nu știu cum să vin mai lângă tine
Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,
Port frică să nu fiu cumva respins
Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.
Ne întâlnim în fiecare dimineață
În drumul nostru ce duce undeva,
Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă
Și doar privirile parc'-ar spune ceva.
Ieri mi-am propus să-i mărturisesc
Că-mi este dragă și-o vreau a mea,
Azi când ne-am văzut eram ca mut
De unde speach, s-o cuceresc pe ea?
Dar și mâine din nou ne-om întâlni
Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,
Nu doar că m-am îndrăgostit lulea
Și că aș vrea s-avem un viitor comun.
Surprins am fost a doua zi de fată
Când s-a apropiat și mi-a șoptit,
Că și-ar dori să fim prieteni buni
La care vorbe, pe loc eu am muțit.
.....................................
Azi, când amintiri mai depănăm
La o cafea cu scumpa mea soție,
Ne tachinăm și cu umor îi spun
Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!
Стихи из этой категории
De când nu știu
Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine
Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu
Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine
Abandonat m-ai aruncat să nu mai știu
Au mai rămas de numărat zilele scurse
De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu
M-aș căuta dar nu mai știu, nu știu pe unde
Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu
Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet
Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?
Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe
Ce a rămas e sfărâmat umblând pustiu
Măturător de amintiri printr-e ruine
Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu
E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute
Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu
Zilele trec sorbind încet timpul din mine
Ce-aud ești tu, ce văd e gol, ce simt e viu
Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume
Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu
NEAMUL MEU
Neamul meu de unde vine?
Din lumină și iubire,
înfrățit cu alte nații
Cctitorând cetăți și sate
Păstorind turme de oi
Și răbdători la nevoi.
Haos sunt, haos rămân,
Haos sunt, haos rămân,
Umbre și doruri prin gânduri se strâng.
Știu ce-i dorul, știu cum te chem,
Dar tac și păstrez tot ce am în poem.
În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,
Frânturi de lumină pierdute-n durere.
Vântul mă poartă prin visele reci,
Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.
Haos sunt, haos rămân,
Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.
Știu ce-i dorul, dar las în abis
Un glas nerostit, un vis interzis.
Aștept
Le spun că te iubesc
Lor, vântului, ierbii, norilor, stropilor de ploaie,
Până și unui străin ceresc,
La care mă rog ca tu să simți poate, ce urmează să-ți vorbesc.
Le spun că , deși nu ești acum cu mine,
Și că ea îți aparține,
Într-o zi, cu tine am să-nfăptuiesc.
Și nu am de gând să greșesc,
Căci cu tine vreau sa cresc.
Le spun că te iubesc
Zi și noapte,
Îmi spun că trăncănesc,
Degeaba.
Însă știu și sper
Și mă gândesc și mă consum
Și aștept să vii orișicum
La mine.
Inima Universului
Am căutat iubirea în colțuri de lume, în umbre de gânduri,
Dar am găsit-o acolo, în adâncul sufletului tău, unde timpul nu îndrăznește să pătrundă.
Tu ești vântul care îmi răstoarnă munții, iar eu sunt doar un fir de iarbă,
Ce tremură la fiecare adiere din privirea ta.
Îți port amintirile în piele, ca o haină făcută din dorințe neîmplinite,
Iar fiecare cuvânt nespus este o rană care nu se vindecă.
Când îți ating chipul în vis, mă pierd între realitate și fantezie,
Și îți spun că, în această lume haotică, tu ești singura mea certitudine.
Te-am căutat în toate locurile greșite, dar nu știam că te purtam în mine,
Și acum, în fața unui univers întreg, mă învăluie doar liniștea prezenței tale.
Mă topesc în fiecare cuvânt pe care nu l-am spus,
Și mă pierd în ochii tăi, acolo unde timpul nu există.
Frumoasa Albă
Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,
Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,
Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,
Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.
„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,
Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?
Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,
Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”
Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,
Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,
Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,
Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.
„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,
Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!
Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor
Raze stinse de speranță și petale de amor.
Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,
Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”
Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,
Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.
Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,
„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună
Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,
Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.
De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,
Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.
Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,
Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”
Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,
Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.
Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge
Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.
Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,
Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,
Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,
Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.
Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…
Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”
De când nu știu
Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine
Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu
Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine
Abandonat m-ai aruncat să nu mai știu
Au mai rămas de numărat zilele scurse
De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu
M-aș căuta dar nu mai știu, nu știu pe unde
Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu
Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet
Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?
Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe
Ce a rămas e sfărâmat umblând pustiu
Măturător de amintiri printr-e ruine
Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu
E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute
Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu
Zilele trec sorbind încet timpul din mine
Ce-aud ești tu, ce văd e gol, ce simt e viu
Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume
Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu
NEAMUL MEU
Neamul meu de unde vine?
Din lumină și iubire,
înfrățit cu alte nații
Cctitorând cetăți și sate
Păstorind turme de oi
Și răbdători la nevoi.
Haos sunt, haos rămân,
Haos sunt, haos rămân,
Umbre și doruri prin gânduri se strâng.
Știu ce-i dorul, știu cum te chem,
Dar tac și păstrez tot ce am în poem.
În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,
Frânturi de lumină pierdute-n durere.
Vântul mă poartă prin visele reci,
Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.
Haos sunt, haos rămân,
Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.
Știu ce-i dorul, dar las în abis
Un glas nerostit, un vis interzis.
Aștept
Le spun că te iubesc
Lor, vântului, ierbii, norilor, stropilor de ploaie,
Până și unui străin ceresc,
La care mă rog ca tu să simți poate, ce urmează să-ți vorbesc.
Le spun că , deși nu ești acum cu mine,
Și că ea îți aparține,
Într-o zi, cu tine am să-nfăptuiesc.
Și nu am de gând să greșesc,
Căci cu tine vreau sa cresc.
Le spun că te iubesc
Zi și noapte,
Îmi spun că trăncănesc,
Degeaba.
Însă știu și sper
Și mă gândesc și mă consum
Și aștept să vii orișicum
La mine.
Inima Universului
Am căutat iubirea în colțuri de lume, în umbre de gânduri,
Dar am găsit-o acolo, în adâncul sufletului tău, unde timpul nu îndrăznește să pătrundă.
Tu ești vântul care îmi răstoarnă munții, iar eu sunt doar un fir de iarbă,
Ce tremură la fiecare adiere din privirea ta.
Îți port amintirile în piele, ca o haină făcută din dorințe neîmplinite,
Iar fiecare cuvânt nespus este o rană care nu se vindecă.
Când îți ating chipul în vis, mă pierd între realitate și fantezie,
Și îți spun că, în această lume haotică, tu ești singura mea certitudine.
Te-am căutat în toate locurile greșite, dar nu știam că te purtam în mine,
Și acum, în fața unui univers întreg, mă învăluie doar liniștea prezenței tale.
Mă topesc în fiecare cuvânt pe care nu l-am spus,
Și mă pierd în ochii tăi, acolo unde timpul nu există.
Frumoasa Albă
Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,
Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,
Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,
Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.
„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,
Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?
Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,
Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”
Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,
Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,
Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,
Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.
„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,
Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!
Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor
Raze stinse de speranță și petale de amor.
Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,
Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”
Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,
Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.
Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,
„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună
Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,
Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.
De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,
Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.
Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,
Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”
Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,
Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.
Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge
Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.
Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,
Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,
Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,
Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.
Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…
Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”
Другие стихотворения автора
Stea printre stele!
În astă seară mâna mi-am întins
Poate voi reuși să mângâi stele,
Dar cineva de acolo sus mi-a spus
Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele
Fără a sta prea mult pe gânduri
Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,
Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică
Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar
Și am vorbit cu Steaua Nordului
Să-mi fie far când calea rătăcesc,
Să-mi lumineze drumu-n noapte
S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc
Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit
Că n-am putut să mai repet dorința,
Că dintr-o dată cerul s-a înnourat
Și între noi s-a încheiat ședința
Voi încerca din nou și mâine seară
Să stau de vorbă și, cu alte stele,
Și poate voi avea puțin noroc
Să aflu, că una-i mama...dintre ele!
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Promisiune!
Fereastra-mi este larg deschisă
Și simt în nări aer rece de toamnă,
E frigul dimineții de octombrie
Când gându-mi e la tine doamnă
Și nu doar gândul îmi e plecat
Cu el s-a dus și dorul pentru tine,
Acum eu stau la geam și-aștept
Să-ți aud pașii, venind spre mine
Când ai plecat nu am putut să cred
Că nu te vei întoarce din nou la mine,
Și seama nu mi-am dat ce te-a durut
Nici câte supărări ai adunat în tine
Abia când singur am rămas în viață
Am înțeles ce mult și unde am greșit,
Punând accent și interes pe muncă
Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit
Am să renunț la egoism și la rutină
Și îmi voi face timp pentru iubire,
Știind că doar așa o-ntorc la mine
Și-n viața să trăim din nou..în fericire!
Poveste de iubire!
Pe tine când printre fete te-am văzut,
Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,
Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,
Și cât de dulce-a fost al tău sărut
Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,
Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,
Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,
Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul
Am tresărit simțind un pic de durere,
Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,
Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,
Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat
Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,
Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,
Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,
Mulțimile de mreje, puternic m-au încins
Ce a urmat a fost o lungă poveste,
Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,
Iar când în viață a apărut tristețe,
Nu am căzut, sperând în fericire
Vă spun acum că a fost la prima vedere,
O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,
Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,
Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți
dușmani!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Ce m-aș face fară ea!
Să vă spun ce mi se-ntâmplă,
Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,
Despre ea ce-mi este dragă mie,
Și cum îmi dă emoții a mea Marie
Dimineața mai greu se scoală,
Parcă-i atinsă de vreo boală,
Pe furiș ușor deschide ochii,
Pregătită e de-a face șotii
În fugă mare spre bucătărie,
Să încălzească la cuptor lipie,
În grabă, iute o cafea își face,
Mai diluată, că așa îi place
Cum timpul trece, nu prea așteaptă,
Nici chiar pe ea, fată cu judecată,
Grăbită se-ndreaptă către duș,
Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș
Acum cred c-ați înțeles mai bine,
De unde necazul vine spre mine,
Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,
Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,
Aud din ușă cum dușul se oprește,
Și-s bucuros că fata se grăbește,
Dar vai, nimic nu este-adevărat,
Că după duș, are ceva de aspirat
Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,
Și simt cum nervii îmi plesnesc,
Cobor ușor pe trepte la garaj,
Ducând în màna zilnic un bagaj
Pornesc rapid motorul, cald să fie,
Pentru a mea scumpă, dulce soție,
Consum destul de multă motorină,
Pâna ce intră Marce în mașină
Calc apăsat pedala, accelerez,
Mai am un pic până să delirez,
În trombă la serviciu noi plecăm,
Să prindem condica și să semnăm
Parchez mașina, coboară Marce,
Și mâța-mi sare printre picioare,
Sunt pregătit pisica s-o servesc,
Cu o conservă, că altfel o pățesc
Abia acum eu spre birou pot merge,
Când mâța botul tacticos și-l șterge,
Și Marce mulțumită intră-n laborator,
Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor
....................................
Seara tot timpul după ora cinci,
Când termin cu mâncarea la pisici,
Marce îmi spune pe un ton domol,
C-ar vrea un picusor și pe la Mall
Degeaba spun, mă doare un picior,
O stiu că nu renunță prea usor,
Așa că la cumpărături grabnic o duc,
Sperând că cina de la șapte, poate apuc
Nu vă mai spun povestea după șapte,
Când eu prin casă vorbesc în șoapte,
Că ea la telefon începe să vorbească,
Și tare greu îi vine să se oprească
Ceea ce eu acum v-am povestit,
De-a lungul vremii pe mine m-a călit,
Și-am înțeles...capul este la mine,
Dar gâtul e la Marce și-l
mișcă....cum îi convine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Stea printre stele!
În astă seară mâna mi-am întins
Poate voi reuși să mângâi stele,
Dar cineva de acolo sus mi-a spus
Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele
Fără a sta prea mult pe gânduri
Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,
Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică
Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar
Și am vorbit cu Steaua Nordului
Să-mi fie far când calea rătăcesc,
Să-mi lumineze drumu-n noapte
S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc
Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit
Că n-am putut să mai repet dorința,
Că dintr-o dată cerul s-a înnourat
Și între noi s-a încheiat ședința
Voi încerca din nou și mâine seară
Să stau de vorbă și, cu alte stele,
Și poate voi avea puțin noroc
Să aflu, că una-i mama...dintre ele!
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Promisiune!
Fereastra-mi este larg deschisă
Și simt în nări aer rece de toamnă,
E frigul dimineții de octombrie
Când gându-mi e la tine doamnă
Și nu doar gândul îmi e plecat
Cu el s-a dus și dorul pentru tine,
Acum eu stau la geam și-aștept
Să-ți aud pașii, venind spre mine
Când ai plecat nu am putut să cred
Că nu te vei întoarce din nou la mine,
Și seama nu mi-am dat ce te-a durut
Nici câte supărări ai adunat în tine
Abia când singur am rămas în viață
Am înțeles ce mult și unde am greșit,
Punând accent și interes pe muncă
Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit
Am să renunț la egoism și la rutină
Și îmi voi face timp pentru iubire,
Știind că doar așa o-ntorc la mine
Și-n viața să trăim din nou..în fericire!
Poveste de iubire!
Pe tine când printre fete te-am văzut,
Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,
Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,
Și cât de dulce-a fost al tău sărut
Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,
Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,
Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,
Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul
Am tresărit simțind un pic de durere,
Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,
Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,
Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat
Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,
Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,
Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,
Mulțimile de mreje, puternic m-au încins
Ce a urmat a fost o lungă poveste,
Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,
Iar când în viață a apărut tristețe,
Nu am căzut, sperând în fericire
Vă spun acum că a fost la prima vedere,
O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,
Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,
Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți
dușmani!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Ce m-aș face fară ea!
Să vă spun ce mi se-ntâmplă,
Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,
Despre ea ce-mi este dragă mie,
Și cum îmi dă emoții a mea Marie
Dimineața mai greu se scoală,
Parcă-i atinsă de vreo boală,
Pe furiș ușor deschide ochii,
Pregătită e de-a face șotii
În fugă mare spre bucătărie,
Să încălzească la cuptor lipie,
În grabă, iute o cafea își face,
Mai diluată, că așa îi place
Cum timpul trece, nu prea așteaptă,
Nici chiar pe ea, fată cu judecată,
Grăbită se-ndreaptă către duș,
Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș
Acum cred c-ați înțeles mai bine,
De unde necazul vine spre mine,
Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,
Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,
Aud din ușă cum dușul se oprește,
Și-s bucuros că fata se grăbește,
Dar vai, nimic nu este-adevărat,
Că după duș, are ceva de aspirat
Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,
Și simt cum nervii îmi plesnesc,
Cobor ușor pe trepte la garaj,
Ducând în màna zilnic un bagaj
Pornesc rapid motorul, cald să fie,
Pentru a mea scumpă, dulce soție,
Consum destul de multă motorină,
Pâna ce intră Marce în mașină
Calc apăsat pedala, accelerez,
Mai am un pic până să delirez,
În trombă la serviciu noi plecăm,
Să prindem condica și să semnăm
Parchez mașina, coboară Marce,
Și mâța-mi sare printre picioare,
Sunt pregătit pisica s-o servesc,
Cu o conservă, că altfel o pățesc
Abia acum eu spre birou pot merge,
Când mâța botul tacticos și-l șterge,
Și Marce mulțumită intră-n laborator,
Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor
....................................
Seara tot timpul după ora cinci,
Când termin cu mâncarea la pisici,
Marce îmi spune pe un ton domol,
C-ar vrea un picusor și pe la Mall
Degeaba spun, mă doare un picior,
O stiu că nu renunță prea usor,
Așa că la cumpărături grabnic o duc,
Sperând că cina de la șapte, poate apuc
Nu vă mai spun povestea după șapte,
Când eu prin casă vorbesc în șoapte,
Că ea la telefon începe să vorbească,
Și tare greu îi vine să se oprească
Ceea ce eu acum v-am povestit,
De-a lungul vremii pe mine m-a călit,
Și-am înțeles...capul este la mine,
Dar gâtul e la Marce și-l
mișcă....cum îi convine!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!