Epilog

Oamenii, ce inutili cu toții,

Când îi cauți fac pe morții.

Oamenii, ce proști grămadă,

Când să te ajute te îngroapă.

Oamenii, egoiști fără egal

Cu toții te bagă-ntrun calvar.

Oamenii, ipocriți fără de seamăn,

Râd ca ciob de oală spartă.

Oamenii, trădători ca Brutus,

Te dau jos de unde-ai ajuns.

hai sa ne întâlnim din nou,

să fie totul diferit,

tu sa îmi fii din nou erou,

eu sa nu uit că te-am iubit

hai sa ne vorbim până târziu,

tu să înveți să numai pleci,

fără tine e foarte pustiu,

cu mine deloc numai petreci, 

hai sa ne uităm în trecut,

am fost istorie împreună,

eu să uit ce mi-ai făcut

să devenim iar o lume, bună

hai sa ne privim,

de parcă nu ne-am fi văzut,

nici de vreau, nu ne oprim,

o proastă, căci te-am crezut

hai sa ne gândim,

dacă ar fi iar, dar diferit

o viață întreagă să ne iubim,

e ca și cum n-am suferit..

E o oboseala cronica

Ca viata-i prea ironica !

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

I-ai spus ca e frumoasa

Superba chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o adori.

I-ai spus ca e creativa,

Desteapta chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o admiri.

I-ai frant inima,

Cu doar cateva cuvinte,

In mii de bucati ,

De negasit, pierdute.

A plans saraca,

Nu mai respira,

Plangea si tacea,

Ca nu cumva sa deranjeze.

I-ai spus ca e frumoasa,

Si te-a crezut,

A crezut ca e frumoasa,

Insa doar o minciuna a fost.

I-ai spus ca nu conteaza cum arati,

Pana cand a contat.

Pana cand a ramas doar ea,

Si restul cu altcineva.

I-ai rupt tulpina florii,

De parca ar putea sa cresca din nou.

Usor, petalele i-au cazut,

Si in pamant au intrat.

I-ai calcat pe suflet,

Ai lasat-o sa zaca pe pamant,

Acolo in frig,

Unde e cel mai rau.

Ai rupt-o

Si nu s-a mai ivit la suprafață.

Sta sub pamant,

Acoperindu-si cat de bine poate fața.

Saraca,

Sta acolo, nu zice nimic.

Moara pe zi ce trece,

Fara apa , fara îngrășăminte.

I-ai spus ca e frumoasa,

Te-a crezut,

I-ar sufletul ei “frumos” s-a rupt,

Petalele i-au cazut.

I-ai spus ca o iubesti

Si ca e frumoasa,

Doar ca minciunile astea,

Au costat-o viata.

Afara e lumina,

Dar in mintea mea e ceata si intuneric

Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,

Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.

 

In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,

Ma intreb unde sunt acele persoane...

Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?

Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.

 

Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...

Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit

Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,

Asa trebuie sa fie povestea mea.

 

Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?

Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?

Va fi un final care va avea loc mai devreme?

Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?

Simt în mainile mele arse,
Sufletul iubiri noastre care,
Emite semnale în codul morse,
Chiar și acum în ceasul morții noastre.

Cea mai fierbinte dragoste
Cu  cel mai rece sfârșit,
Că n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?

Simt cum mă adie usor vântu’…
E rece, și timpul, și ceaiul, și eu, și tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Și mă vei căuta în toate și nu voi fi găsit.

Dacă te întrebi unde sunt,
Poți să mă cauți în trecut,
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Și dacă-mi va fi dor, n-am să-ți scriu.

Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Uneori, târziu în noapte,

amintiri mi se strecoară din ai mei ochi,

și alunecă pe obrazul meu,

ca umbrele unui timp apus,

mângâindu-mi tăcerea cu glasul lor mut.

Fiecare lacrimă îmi spune o poveste,

despre iubiri pierdute,

despre clipe furate de un destin grăbit,

dar și despre dorințe uitate

ce încă își caută glasul.

Le privesc cum se topesc pe pielea mea,

ca un ecou al zilelor trecute,

și simt că timpul le poartă departe,

dar durerea lor prind rădăcină..

Amintirile sunt tăcute, dar gălăgioase,

ca o mare ce-și ascunde furtunile,

iar eu, naufragiatul lor,

mă întorc mereu la țărmul singurătății.

Iubita mea, îți ce o rugă minunată,

Să-i dai fiicei noastre

Zâmbetul tău angelic 

Sau ochii tăi precum stelele,

Ca atunci când noi nu o să mai fim,

Să rămână mărturie pe acest pământ 

De ce te-am iubit…

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.