Epilog

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison  bat,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

Gândurile mele au învățat mersul nopții,

Se strecoară printre pleoape ca niște șoapte reci,

Fură din mine lumina precum hoții,

Și-mi lasă doar dorul să tremure pe piele.

Ele plâng în mine cu glas de vânt tăcut,

Mă ating pe inimă cu degete reci de ploaie,

Miros a amintire, a fum, a trecut,

Și-mi fac sufletul să sângereze încet, în taină.

Mi-e dor de tine, dar dorul a putrezit frumos,

Lasă ecouri care nu mai vor să plece,

Se joacă cu inima mea ca un copil străin.

Și-mi scriu pe piept povești care ard și încă te cheamă.

Le privesc cum pleacă spre nicăieri,

Cu tăcerea lor grea, dar tandră și caldă,

Uneori mă iubesc, alteori mă dor,

Dar tot în mine se întorc, mereu și iară.

Căci noaptea știe să mă țină în brațe,

Să-mi umple inima cu vânt și cu stele,

Și gândurile care nu vor să adoarmă

îmi poartă dorul tău, fragil, prin tăcere 

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,

Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,

Umbre prelungi pe cărări neumblate,

Și nori ascunzând furtuni…

Păduri de jar înghețate-n noapte,

Pietre ce plâng povara vremii trecând,

Râuri de argint curgând în umbra adâncă,

Și flori de gheață dansând...

Am văzut inimi arse, strigând spre stele,

Cu aripi frânte sub greutate de destin,

Și voci mute, cernând ecouri apuse,

În vieți de doruri neștiute.

În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,

Răni înflorite pe inimă în timp,

Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,

Sub povara întunericului, numele-mi purtând...

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Primăvara miroase a dor nebun,

Cu ton greoi de flori de-amor,

Primăvara mă strigă-n glas dulce amărui,

Dar mă pierd in gânduri cu ai tăi fiori.

Pe alei de verde crud mă rătăcesc,

Iar pasul,ușor-ușor, mi-l pierd,

Doar în freamăt de vânt te mai zăresc…

Mă răscolesc, mă duc, mă prind, mă rup.

Mâinile-mi tresar, cuprind haotic,

Un trup ce-mi pare vis nepământesc,

În ochi, îmi dansează flăcări, tainic

Și-n piept mă strânge un sentiment nefiresc.

În ochii tăi se naște furtuna, 

O mare prinsă-n tărâmul unui vis,

Te strig, iar glasu-mi tremură intruna

În răsuflări de foc și paradis.

Suntem un dans, ploaie de lumină,

O taină prinsă-n arcuri de fior,

Iubirea ta, o rază, ce-mi alină

Un cântec, veșnic, viu, nemuritor.

Aceleași terminații,

Cuvinte și implicații

În gânduri și notații,

În a simbolului sferă

Ele par că se succed.

Create din inteligență,

Dând forme din perseverență

Și fondul lor din vigilență,

E lupta înlănțuită, efemeră

A sentimentelor ce se preced.

Stau intins la mine-nungher,

si-ntrun coltisor visnad,

inchipuind iluzii despre-un inger,

ganduri despre ea dansand,

Si jongland cu-amea virtute,

fantezii unduitoare,

se asterne-n cateva minute,

si trupu-mi pofteste rasfatare,

Ma adresez situatiei, cu moralitate,

dar e dusa ca un nor de vant, in strainatete,

si-atunci trupu-mi sfidator,

eu vreau sa il dezmierd,

caci fusei cuprins de dor,

si a ma opune, pierd,

si-n dorintele-mi coplesitoare,

termin si las sa iasa-o rasuflare,

demnitatea-mi e vanduta,

spiritul meu flamanzeste,

inima-mi fu potilita,

iar euforia se trezeste.

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

Cerșesc pământ și țărână,

Peste vreme ce va trece.

Din nou cerșesc,

Ca vagabonul

Ce peste vreme moare.

Cerșesc o viață bună,

Pe care nu o pot avea.

Cerșesc o mică floare.

Cerșesc de la Dumnezeu,

o rază de la soare.

Cerșesc ca mândra

O scrisoare.

Și vremelnica splendoare.

Autor:Zamurca Alina, clasa 9, Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.