Pe tine cine te iubește

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

La poalele îmbătrânirii sufletiste

Zac ca o piatră pe inimă,urme,

Amăgirea senzațiilor mele triste

Formează-n trecut negre dune

De coborîșuri,sus și jos ‘continuu

Prinse-n capcană sentimentele

De mult apuse,iar creieru’-i abătut

De neliniște-ntre ramurile mele,

De dragoste nesfârșită,veștejită

Ce-mi induc un dor de amor roșu

Cu flori din tei și-o floare aurită

În creștet cu razele-mi infraroșu

Dorința mea cea etern înnăbușită

De două întrebări riscante doar:

“Să moară eu încercând s-o comită

Sau să trăiesc liniștit cu perechea…

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,

Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,

Umbre prelungi pe cărări neumblate,

Și nori ascunzând furtuni…

Păduri de jar înghețate-n noapte,

Pietre ce plâng povara vremii trecând,

Râuri de argint curgând în umbra adâncă,

Și flori de gheață dansând...

Am văzut inimi arse, strigând spre stele,

Cu aripi frânte sub greutate de destin,

Și voci mute, cernând ecouri apuse,

În vieți de doruri neștiute.

În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,

Răni înflorite pe inimă în timp,

Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,

Sub povara întunericului, numele-mi purtând...

Iartă-mă că te-am iubit

Că ți-am greșit și am rămas,

Căci sunt vinovată de fiecare clipă fără tine

Poate nu a fost niciodată despre noi,

De fapt noi nici n-am existat , doar mi s-a părut

Tu adormi , nu te gândești la mine dar eu adorm, doar dacă mă gândesc la tine

Iartă-mă că nu-ți mai pasă, că-mi imaginez că vei mai fi al meu măcar odată

Iartă-mă că atunci când am căzut am așteptat să mă ridici, crezând că nu pot fără tine

Iartă-mă că te-aș fi iubit prea mult , dar timpul ne-a despărțit, e clar

Iartă-mă că mai mult decât toate aș fi vrut să-mi fi tu acasă,  că pentru totdeauna dorul o sa fie acolo.

Iartă-mă că nu mă mai iubești , că nu-ți mai pasă,

Că tot ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată

Noi, n-am fost predestinați să fim da’ n-am văzut

Iartă-mă că nu mai pot să te privesc că am ochii plini de dor și inima mă doare…

Iartă-mă că te-am durut că nu știu cum să-ți spun că n-am să te mai uit,

Iartă-mă că am vrut să te iubesc mai mult decât aș fi crezut că pot, dar n-am știut

Iartă-mă că nu m-am aruncat cu totu și n-am crezut mai mult în iubirea ta, că m-ai învățat să simt dar m-ai și rănit.

Iartă-mă că n-am fost tot ce tu ți-ai fi dorit, că n-am putut să mai rămân măcar un timp…

Iartă-mă căci am lăsat iubirea noastră să se piardă,

Că nu mai văd nimic cunoscut în numele tău

Căci de mult nu mai suntem suflete pereche,

Iartă-mă că n-am putut să te mai țin , că trebuia să fie un “pe curând” dar din păcate-i un ,,adio “

Iartă-mă că orice lucru bun dintre noi nu a fost făcut să dureze,

Că sunt la capătul prăpastiei dar să nu-mi apari în față căci doar prezența ta mă dă pe spate

Iartă-mă că am lăsat tăcerea să își facă loc

Între noi, acolo unde cândva răsună doar iubirea.

Iartă-mă pentru cuvintele nespuse, că nu-mi convenea vreo secundă să te văd supărat

Că iubirea noastră s-a preschimbat în fum, lăsând doar amintirea ta

Iartă-mă că te-aș fi vrut pentru totdeauna și că mi-e greu să accept ca drumurile noastre s-au separat de mult

Că te-am pierdut , că te-am avut și că încă te văd în ochii mei

Iartă-mă că nu mai sunt , că nici n am fost vreodată

A ta si tu al meu, n-am fost a nici unuia nouă doar ni s-a părut.

Nu ești genul meu , nu sunt genul tău

Dar când suntem separați e mai rău

Să îți spun că ești totul meu ? , e tupeu

Tu îmi dai aripile alea pân’ la cer, zău

Zeu îmi ești , iar eu ție îți sunt aleasă

Floare ca un corp aprins, de tine culeasă

Dintr-o movilă plină de buruieni

Cuprinsă într-un tablou de păienjeni

În refugiu față de tine și lume

Vântul șuieră în fața ta și-ți spune

Că îți sunt datoare să te iubesc

Și când stelele se unesc

La revedere, dar niciodată pe curând,

Ascultă-mi șoaptele, dar e prea târziu

Mi-e greu să înțeleg ce s-a pierdut,

Dar el trece, și eu rămân rece.

La revedere, dar niciodată nu voi uita,

Miros a dor, a amintiri ce nu pot să le las

Ce s-a stins și ce nu mai există

Un trup ce se rupe, dar nu vrea să se piardă.

La revedere, dar niciodată nu va fi sfârșit,

Și totuși, tu rămâi un gol imens…

Simt un miros a dor în fiecare colț,

Am exagerat când am crezut în timp.

La revedere, dar rămâi în fiecare gând

Am fost prea puțin pentru iubirea ce-o căutai,

Sper să găsești ce nu ți-am oferit,

În locul tău, doar golul mă înconjoară.

La revedere, dar cu sufletul greu,

Am fost prea puțin, prea fragilă pentru tine

Chiar dacă îmi doresc să fi fost altfel,

Tu ai plecat, iar eu rămân cu amintirea noastră.

Nopțile-mi sunt amare

Sufletu’- i pătat și înghețat

Lăsându-mi chipul să zboare

Rămânând doar trupul schițat

Un tablou în negru pictat

Umbre cenușii răscolind în fundal

Un junghi în piept am gustat

Întregul trup devenind pal

Cerul prăbușit mă nimici

Zdrobindu-mi oasele , un răgnet

Strigoi în jurul meu căzând anemici

Acum durerea-i doar un sunet

Sufocându-mă în nevoia după viață

Închisă, trasă în bezna din mormânt

Corpul legat îmi e doar cu o ață

Dezgropănd găsesc doar un veșmânt

Ai zis ,,promit” , ai zis… mă arunc   

Pe drumuri prăfuite, în inimă un gol adânc.

Dragostea noastră, am crezut că o să-și revină,

Acum e doar o umbră, o cădere în surdină.

Aripi rupte, încercând să zboare,

Dar frica le ține, aluzii clare

Ai plecat , fără a-mi lua la revedere

Și eu rămân aici, cu dor și durere.

Golul de tine mă sufocă în noapte,

Îmi răsună-n cap doar șoapte,

Dragostea mă arde, pupila mi-e diluată ,

Te am în minte, ca o amintire fixată.

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.