Pocal (Monocristal)

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi, așa sunt eu,

Nu pot să fiu deștept întotdeauna,

Că mă țin de goluri, sau doar de una.

Goluri stau în calea mea,

Este una cea mai rea,

Ce din cale nu se duce,

Și necazuri ea aduce.

Autor: Nicoleta Postovan 

sacra bila de foc,

ce nu vrea sa stea in loc

revoltata ne priveste

saracuta se uimeste

noi, oameni fiind,

pe capete murind,

nepasatori pierind.

infierbantata urmareste,

cu totul se scarbeste.

"oamenii" ce acum traisc,

vietile isi irosesc.

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?
Promit să-ți aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?

Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?
Promit să-ți alin fiecare suspin în taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?

Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?
Promit să-ți ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singură să ne privească?

Te rog doar lasă-mă să-ți fiu
Al tău vis frumos ce te poartă,

În șoapte de lumini, în ceas târziu

Spre o lume, doar a noastră.

Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.

Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.

Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.

Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.

Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.

Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.

Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,

Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Pașii tăi sunt ecouri într-un timp ce nu se oprește,
și fiecare mișcare adâncește cu un pas iubirea,
dar rămâne între noi un vid nespus,
un gol pe care amândoi îl completăm în tăcere.