Boccealâc
Aștept venirea, dar nu simt dor,
o floare în piept, dar fără ardoare.
Mireasa, o umbră în ochii mei,
mă îndrept spre ea, dar inima-i departe.
Mă pierd în gânduri ce nu mai au rost,
o viață ce-mi cere, dar nu-mi aduce,
iar eu rămân cu promisiuni vechi,
într-o lume în care nimic nu se mai schimbă.
Armonia dispare, ca un acord pierdut,
lăutarii tăcuți nu mai cântă, nu mai știu,
totul e scris, totul e pierdut,
în ochii tăi văd doar întunericul care crește.
Dar nu, viață, nu te-nfrunta,
căci vraja nu va cuceri niciodată ziua mea.
Și totuși, în tăcere, vom învăța,
ce alții încă nu au înțeles.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 20 апреля 2021
Просмотры: 1534
Стихи из этой категории
Poezie 3
Apocalipsa cap 14 versetul 9:
"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, vă bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu... fiara =catolicismul, imperiul roman și Uniunea Europeană. Apocalipsa.13 :5 : "...Și i s-a dat "putere să lucreze 42 de luni." 42×30=1260 ani,căci 1 ziuă este =1 anaflam asta din Vechul Testament, cartea Ezechiel,cap.4 cu v 6 !:"...îți pun câte o zi pentru fiecare an."Cit Apoc.12:6 ... icoana fiarei=sau TV-ul ,sau NATO. Semnul fiarei =ziua dintâi a săptămânii la DUXINECA =666 cu cifre romane. Biserica catolică a primit putere prin editura de la Milano 538 până la omorârea ANTIHRIStului de la Vatican de către Napoleon 1798 .Pe coroana triplă papale e scris :VICARIVS FILI DEI=666! Fiara a doua de la Apoc.cap.13 =AMERICA SUA. Semnul sfânt =Sabatul odihna =Sâmbăta:Ezechiel 20 cu v.11,12:"Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele.Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei pentru ca să știe "că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. " !E,ec.20 cu v 20,21 etc. ..... . .............. !!Isaia 66 cu 23 etc. . ..... !"...fuga voastră să nu fie în o zi de Sabat "EvMi-am riscat șansele de trăire veșnică pentru voi." "anti =în locul,în loc de.
Acaparat
Oh suflet drag ,
Oare după ce masca
Se ascunde zâmbetul?
Zâmbetul blând al copilului
Care râde din orice
De soare se bucură,
De vânt,
De ploaie,
De apus,
De răsărit,
Copilul acela blajin
Chiar inocent
Care ai fost o dată ...
Ignorant l-ai abandonat
În frig și nepăsare
Lăsat după a societății mască
După griji și frici
După încordare și rigiditate
Cerul numai întunecat îl vezi
Frigul îl simți...
Uiți să privești stelele
Fară întuneric ele nu s ar vedea
Uiți să visezi
Să trăiești cu și pentru visul tău
Căci un visător te ai nascult
Acaparat de propia lume ai devenit
Și totuși adânc în tine
Stelele luminează
Focul viu arde
Răsuflare are
Aminte adu ți
Că din praf de stele și lumină
Presărate de suflu divin
Viață ai luat
Speranță să te îndrume
Spre bucurie și vise dulci
Că ale unui copil
Acum trăiești
În armonie cu tine
Iar se te bucuri de flori ,
De zâmbete,
De viață .
Într-o zi ne vine rândul..
Suntem oripilați de morți,
Ne pitulam ca niște hoți;
Privim doar din depărtare
Pierderea cuiva ce doare.
Deși avem aceiași soartă;
Toti ajungem materie moartă.
Totuși ne ferim de subiect
Ca de un mediu infect.
Suntem nepăsători și reci,
Afisam lacrimi seci,
Trecând pe lângă funeralii,
Atenți doar la detalii.
Cine s a stins,de ce și cum
Dispărut pe ultimul drum,
Însoțit de fețe identificate
De morbida curiozitate.
Rostim cu jumătate de gură
Recital din Scriptura,
Un Dumnezeu sa l ierte
Pentru ființele inerte.
Ne izolam etanș de gândul,
Ca într o zi ne vine rândul,
Căci ne ar expune fatal
Unui blocaj mintal...
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
Om deștept
Între cei patru pereți
Negru gând, taie prin fum,
"Ce sunt oameni deștepți?
De ce ne fac scrum?"
Prin fum, durere și țipete-n amurg
Scriu pe aste foi murdare,
Stihuri ce din inimă-mi curg
Stihuri negre, oarecare.
Bate agale-n al meu piept
O suspiciune arzătoare,
"De ce e omul deștept,
O dezamăgire care doare?"
,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,
În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente
Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…
Poezie 3
Apocalipsa cap 14 versetul 9:
"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, vă bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu... fiara =catolicismul, imperiul roman și Uniunea Europeană. Apocalipsa.13 :5 : "...Și i s-a dat "putere să lucreze 42 de luni." 42×30=1260 ani,căci 1 ziuă este =1 anaflam asta din Vechul Testament, cartea Ezechiel,cap.4 cu v 6 !:"...îți pun câte o zi pentru fiecare an."Cit Apoc.12:6 ... icoana fiarei=sau TV-ul ,sau NATO. Semnul fiarei =ziua dintâi a săptămânii la DUXINECA =666 cu cifre romane. Biserica catolică a primit putere prin editura de la Milano 538 până la omorârea ANTIHRIStului de la Vatican de către Napoleon 1798 .Pe coroana triplă papale e scris :VICARIVS FILI DEI=666! Fiara a doua de la Apoc.cap.13 =AMERICA SUA. Semnul sfânt =Sabatul odihna =Sâmbăta:Ezechiel 20 cu v.11,12:"Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele.Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei pentru ca să știe "că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. " !E,ec.20 cu v 20,21 etc. ..... . .............. !!Isaia 66 cu 23 etc. . ..... !"...fuga voastră să nu fie în o zi de Sabat "EvMi-am riscat șansele de trăire veșnică pentru voi." "anti =în locul,în loc de.
Acaparat
Oh suflet drag ,
Oare după ce masca
Se ascunde zâmbetul?
Zâmbetul blând al copilului
Care râde din orice
De soare se bucură,
De vânt,
De ploaie,
De apus,
De răsărit,
Copilul acela blajin
Chiar inocent
Care ai fost o dată ...
Ignorant l-ai abandonat
În frig și nepăsare
Lăsat după a societății mască
După griji și frici
După încordare și rigiditate
Cerul numai întunecat îl vezi
Frigul îl simți...
Uiți să privești stelele
Fară întuneric ele nu s ar vedea
Uiți să visezi
Să trăiești cu și pentru visul tău
Căci un visător te ai nascult
Acaparat de propia lume ai devenit
Și totuși adânc în tine
Stelele luminează
Focul viu arde
Răsuflare are
Aminte adu ți
Că din praf de stele și lumină
Presărate de suflu divin
Viață ai luat
Speranță să te îndrume
Spre bucurie și vise dulci
Că ale unui copil
Acum trăiești
În armonie cu tine
Iar se te bucuri de flori ,
De zâmbete,
De viață .
Într-o zi ne vine rândul..
Suntem oripilați de morți,
Ne pitulam ca niște hoți;
Privim doar din depărtare
Pierderea cuiva ce doare.
Deși avem aceiași soartă;
Toti ajungem materie moartă.
Totuși ne ferim de subiect
Ca de un mediu infect.
Suntem nepăsători și reci,
Afisam lacrimi seci,
Trecând pe lângă funeralii,
Atenți doar la detalii.
Cine s a stins,de ce și cum
Dispărut pe ultimul drum,
Însoțit de fețe identificate
De morbida curiozitate.
Rostim cu jumătate de gură
Recital din Scriptura,
Un Dumnezeu sa l ierte
Pentru ființele inerte.
Ne izolam etanș de gândul,
Ca într o zi ne vine rândul,
Căci ne ar expune fatal
Unui blocaj mintal...
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
Om deștept
Între cei patru pereți
Negru gând, taie prin fum,
"Ce sunt oameni deștepți?
De ce ne fac scrum?"
Prin fum, durere și țipete-n amurg
Scriu pe aste foi murdare,
Stihuri ce din inimă-mi curg
Stihuri negre, oarecare.
Bate agale-n al meu piept
O suspiciune arzătoare,
"De ce e omul deștept,
O dezamăgire care doare?"
,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,
În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente
Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…
Другие стихотворения автора
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Somn ușor
Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.
Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.
Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.
Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.
“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Somn ușor
Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.
Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.
Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.
Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.
“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!