Simțul meu

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Vreau sa aflu odata cine am fost candva

Care mi-e istoria, o voi repeta?

Mi-am vazut prostia ce ma tine aici

Mi-am carat povara izbavindu-mi rostul

Ce l-am avut in noaptea untainted so  vieti mele....

In noaptea -ngandurare in care

Am simtit cei bine ai si cei rau in soare

Ce te creste- suflet cand esti lumunat de soare

Mi-am gasit cararea in padurea trista

Unde ego-ul meu era odata

Raza calatoare in briza de mare la apus de soare

Iar sufletu-l radea cu miros de floare...

Dar m-am ajuns din urma 

Am ajuns la azi

Unde vreau sa stiu

Cine este ea...este alta fata ce se uita mandra in oglinda sparta

M--am pierdut pe drum...m-am pierdut pe mine s-au m- am ratacit

Tot ce vreau sa atiu 

Cine sant acum?

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.