Citat

Părea că noaptea și-a uitat lumina

Pe umerii ei albi, tremurători,

Și că din cer, sfioasă, rădăcina

Ținea pământul plin de visători.

În ochii ei dormeau păduri bătrâne,

Cu izvoare reci și fără glas,

Iar luna își lăsa pe frunte stâne

De stele risipite în popas.

Și tot privind-o, mi-am pierdut măsura,

Ca un călător rătăcit prin rai,

Căci ea avea și floarea, și arsura,

Și liniștea, și dorul cel dintâi.

Nu era chip, ci parcă o vedenie,

Un cântec vechi rămas fără sfârșit,

În care Dumnezeu, din mărinimie,

A pus tot ce-a iubit și n-a rostit.

Iar eu, săracul rob al frumuseții,

N-am vrut palate, slavă sau noroc;

Mi-ar fi ajuns să-i fiu în pragul vieții

O umbră care arde fără foc.

Că sunt femei frumoase peste lume,

Cum sunt și stele risipite-n zări,

Dar ea purta în taina unui nume

Întregul cer ascuns în depărtări.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,

Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,

Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul fără milă a frânt iubirea

Când ea a ales să plece pe altă cărare.

Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci, 

E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci

Acolo unde iubirea lor înflorea senin,

 Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.

                                            31

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

Noaptea mă întreabă: 

„De ce mai privești spre ușă?” 

Iar eu răspund în tăcere:

„Fiindcă unele suflete întârzie o viață întreagă.”

Timpul mă întreabă:

„Ce mai cauți în trecut?”

Și eu răspund:

„Ultima versiune a mea care încă știa să zâmbească.”

Oglinda mă întreabă:

„Pe cine cauți?”

Și eu răspund:

„Pe omul care privea lumea fără teamă să iubească.”

Vântul mă întreabă:

„De ce privești mereu în urmă?”

Și eu răspund:

„Poate că într-o zi și dorul va învăța să plece.”

Dimineața mă întreabă:

„Ce ai visat?”

Și eu răspund:

„Un loc unde nimeni nu trebuia să-și ia rămas-bun.”

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

E un sentiment puternic și ciudat,

Îmi simt întregul corp încordat!

Aud fiecare bătaie a inimii, în acest întuneric 

Scufundant,

Dar nu îmi amintesc când am înmânat agoniei 

Vreun mandat!

Cu degetele încleștate pe stilou,

Privirea ațintită și inima-n ecou,

O, Doamne!

Cum par toate ...

Ca-ntr-un sumbru tablou!

Mai e nevoie doar de-un ceas,

Atât mai e din întuneric!

Un scâncet surd și-un mic răgaz,

Și văd că totul e vremelnic!

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

Zile lungi infometate

si prin geam un somn tirziu

linistea este departe

nici nu simt daca sunt viu.

Gustul pinii o poveste

apa este doar un vis

rind pe rind primim doar gloante

astai tot ce e permis

Incarcat cu plins si jale

ma trezeste nencetat

strigatele tot mai rare

a batrinelor din sat.

Supravetuind pe margini

nu ramine niciun gind

tot trecutul e pe pagini

iar sfirsitul in pamint.

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă

Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?

Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul

Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea

Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?

Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.

În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.

Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.