Serenitate
Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților
adormiți
puțini au privilegiul să verse o lacrimă
pe-o bucată de fildeș
într-un cimitir al elefanților singuri
din care lipsesc crucile de piatră
florile vii
dragostea omului
înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp
neîngropate
de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților
umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului
aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator
.
elefanții își plâng și ei morții ca și noi
oamenii
îi poartă cu dânșii zile întregi
pe cei bolnavi și bătrâni
îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie
aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă
când vântul lovește fără milă în inima pietrei
se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe
și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași
.
Sst!
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 13 мая 2019
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 1855
Стихи из этой категории
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
POARTA CERULUI DESCHISĂ
Sus , sunt sfinții noștri duși ,
Printre nori și mai departe ...
Câte drumuri ne desparte ?
Și câți oare dintre noi
Nu-și doreste ca să stie ,
Că sunt vii , și că sunt teferi ?
Câți vorbim cu ei în gând ,
Nu cu cei ce-s în mormânt ,
Și cu cei ces călători
Lângă domnul așteptând ;
Învierea cea promisă
Poarta cerului deschisă ?.
Dorul de tine..
Nu știu să încep anune..
Să-ți zic tot ce am a spune..
Să-ti zic cat de tare doare,
Dragostea la departare..
Să-ti zic ca am mai crescut,
Sa-ti zic ca tu imi esti scut
Ca esti raza mea de soare..
pe timp de furtuni amare..
Gandul ca te voi vedea…
Imi face sa-mi fie viața..
Mai “usoara”,dar nu prea ..
Cu cat mai mult eu ma gândesc..
Cum sa fac sa te privesc..
Cu atat ma amagesc..
Ca nu pot sa te gasesc..
As vrea de poti sa vezi..
Ca zi si noapte ma gandesc..
La tine ,la fericire..
As vrea un semn ceva
Sa-mi spui “sunt aici “FETIȚA MEA”!
Anii tineretii
Ma uit ușor
Cu un năprasnic dor ,
La vremurile trecute
Ce azi sunt pierdute
Și ma gândesc cum eu
Eram un copil greu ,
Visam sa am sute
Acum am sute de gânduri mărunte
Ce ma apasă,
Deloc nu ma lasa
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan
Ultima lumină
Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,
mă topesc încet în visuri ce mă pierd.
Am obosit de tot, de viață și de oameni,
îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.
Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,
și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.
Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,
viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.
În fața mea totul e doar un abis,
fiecare pas mă trage mai jos, în vis.
Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,
mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.
Ultima speranță s-a stins în noapte,
mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.
Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,
dar tot ce rămâne e un ecou care tace.
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
POARTA CERULUI DESCHISĂ
Sus , sunt sfinții noștri duși ,
Printre nori și mai departe ...
Câte drumuri ne desparte ?
Și câți oare dintre noi
Nu-și doreste ca să stie ,
Că sunt vii , și că sunt teferi ?
Câți vorbim cu ei în gând ,
Nu cu cei ce-s în mormânt ,
Și cu cei ces călători
Lângă domnul așteptând ;
Învierea cea promisă
Poarta cerului deschisă ?.
Dorul de tine..
Nu știu să încep anune..
Să-ți zic tot ce am a spune..
Să-ti zic cat de tare doare,
Dragostea la departare..
Să-ti zic ca am mai crescut,
Sa-ti zic ca tu imi esti scut
Ca esti raza mea de soare..
pe timp de furtuni amare..
Gandul ca te voi vedea…
Imi face sa-mi fie viața..
Mai “usoara”,dar nu prea ..
Cu cat mai mult eu ma gândesc..
Cum sa fac sa te privesc..
Cu atat ma amagesc..
Ca nu pot sa te gasesc..
As vrea de poti sa vezi..
Ca zi si noapte ma gandesc..
La tine ,la fericire..
As vrea un semn ceva
Sa-mi spui “sunt aici “FETIȚA MEA”!
Anii tineretii
Ma uit ușor
Cu un năprasnic dor ,
La vremurile trecute
Ce azi sunt pierdute
Și ma gândesc cum eu
Eram un copil greu ,
Visam sa am sute
Acum am sute de gânduri mărunte
Ce ma apasă,
Deloc nu ma lasa
Другие стихотворения автора
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Mea culpa
diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase
lascive
îmbrăcate sumar
în derivă
de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori
pe altarele zilei
și prelungesc vraja
refuzând ispita înșelătoare-a luminii
cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului
nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții
traficul infernal
fețele posomorâte ale trecătorilor
primejdiile care pândesc la tot pasul
n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața
să-mi asum riscurile
nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun
am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele
înveninate de spaime
înainte de a lua în piept cerul cu inima…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…
Mirări
mă trezisem în prima dimineață a vieții mele
luat prin surprindere
mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor
undeva
spre răsărit
îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor
apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe
de pe marginea drumului
nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem
în găoacea timpului
la cumpăna infinitului cu lumea aceasta
când încă eram un atom fără sarcină
nici acum nu știu
savanții spun că cerul este o iluzie optică
că Soarele va deveni în următorii o mie de ani
negru
clorofila din frunze
albă
și atunci
mă întreb
de ce nu mă oprisem cu viață
în pântecele Universului
să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Mea culpa
diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase
lascive
îmbrăcate sumar
în derivă
de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori
pe altarele zilei
și prelungesc vraja
refuzând ispita înșelătoare-a luminii
cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului
nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții
traficul infernal
fețele posomorâte ale trecătorilor
primejdiile care pândesc la tot pasul
n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața
să-mi asum riscurile
nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun
am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele
înveninate de spaime
înainte de a lua în piept cerul cu inima…
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Ambuscada
Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.
– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…
Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.
– Prezent.
– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…
– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.
– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…
– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.
– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.
Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.
– Aveţi cuvântul pe fond !
– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !
– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?
– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…
Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.
– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !
Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.
– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…
Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.
– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?
– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.
– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !
– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !
Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.
– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?
Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.
- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!
Resemnare
de fapt, nu știu ce caut
ce mai caut
la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic
de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri
nu mai am loc
debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre
nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir
clandestin
să ștergi cel puțin o dată pe an
praful de pe schelete
să dai acatiste în fiecare duminică
și pomeni
să păstrezi o relație cordială cu morții
nu
nu mai umblu după nimic
n-am ce să mai caut
zău
am găsit tot ce mi-am dorit
nimic n-a meritat și nu merită atâta efort
uneori aceste lucruri vin și singure
noi însă ne grăbim întodeauna prea mult
încercăm s-o luăm înaintea timpului
îmi ajunge
nu-mi mai doresc decât să rămân singur
cu scheletele mele prăfuite
al meu însumi…
Mirări
mă trezisem în prima dimineață a vieții mele
luat prin surprindere
mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor
undeva
spre răsărit
îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor
apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe
de pe marginea drumului
nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem
în găoacea timpului
la cumpăna infinitului cu lumea aceasta
când încă eram un atom fără sarcină
nici acum nu știu
savanții spun că cerul este o iluzie optică
că Soarele va deveni în următorii o mie de ani
negru
clorofila din frunze
albă
și atunci
mă întreb
de ce nu mă oprisem cu viață
în pântecele Universului
să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…