Studiul de fezabilitate

Viața mea-i precum un vis 

Tot ce iubesc imposibil de atins

Precum într-un blestemat coșmar 

Tot ce-i dulce-mi las-un gust amar 

Tot ce iubesc se-ndepărtează 

Tot ce trăiesc sufletu-mi pătează 

Încerc să mă mișc dar sunt blocat

Pentru tot ce se-ntâmplă sunt vinovat

Sunt la pământ cu moralul și mai jos 

De ceva vreme toate îmi merg pe dos ...

Gânduri încomplete

Scrise pe aceeași foaie,

Sentimente defecte

Redresate doar de ploaie,

Redresate de ploaia din suflet

De regrete și amăgiri,

Ce mă fac să scot un ultim urlet

Pentru ale mele toate trăiri.....

Complicat la suprafață

La fel de complex pe interior,

Complicată a fost a mea viață

Dar este foarte simplu să mor......

Gânduri incomplete

Legate de noi doi,

Gânduri incomplete

Uitate pe aceleași foi......

Gânduri incomplete,

Completate doar de tine,

Gâdurile-mi sunt regrete,

Fericirea-mi este o amintire.....

Asta e tot ce-am vrut...

Să fie liniște-ntr-o seară.

Atât. Nimic mai mult.

Un gând ca să-mi apară 

și să mă duc departe,

Pe-un nor ce stă deasupra vieții,

în care cineva împarte

ideile singurătății.

Si văd cum suflă vântu-n crengi,

în iarba de pe câmp și-n mine...

Singurătatea o-nțelegi,

atunci când te gândești la tine

Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.

Nu plânge azi pentru ce a fost ieri

Inundă-te de zâmbet și curaj 

Fii pozitiv și nu înceta să speri

Înlătură din suflet acel bandaj

Privește viața ca pe un cadou

Și nu uita să mulțumești lui Dumnezeu 

Căci te-a trimis pe acest pământ 

Să aduci bucurie,nu să te simți înfrânt 

Uităm care ne e rostul pe pământ 

Azi ești aici,mâine poate-n mormânt 

Nu pierde timpul fiind supărat

Căci viața trece și totul poate fi uitat.

Sunt Pământean ,cu viață scurtă ,

Îmi caut un loc ascuns ,

Acolo unde nu există plâns !

Pământul a ajuns iad ,

Unde cei mai mulți ,se ard

Și când și-e greu ,ești umilit ...

Te uiți la cer ...

E fericită lumea-n el?

Cel fără de păcat mai speră ,

Că va avea și el odată

Dreptatea cea mult așteptată !...

Este doar un călător

La început un visător ...

Dar regurile sunt hapsine

De ești sărac, n-ai nici-o șansă ...

Chiar dacă mintea-ți merge ,ești deștept ...

De ești sărac ,n-ai nici un drept !...

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

nu mai am cui să-i scriu

toată viața am scris unor ființe abstracte

dintr-o carte de telefon

până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică

ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea

însă ezit

.

pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme

pentru cele de la început

prea târziu

.

n-ar avea nicio noimă

.

am  abordat toate subiectele de discuție cu aceștia

(în cartea de telefon figura și numele meu

dar nu băgasem de seamă!)

prin urmare

și cu mine

.

puțini ar crede c-a fost o eroare

.

să-ți scrii ție însuți ca unui străin

nu-i tocmai în ordine

.

exercițiu de logică:

Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului

Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando

din ce direcție suflă vântul?

.

aberație logică:

.

toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie

sunt negri

primăvara e neagră

cerneala cu care scriu

e neagră

toate lucrurile albe din viață

sunt negre

.

iar eu încă mai caut printre scrisori

scrisoarea mea de dragoste

către mine însumi…

Althea nu-i tulbura diminețile

cu strigăte

umbla numai în vârful degetelor

nu se strecura în pat lângă dânsul

când era obosit sau adormea cu fața la perete

când îl simțea încordat

fără chef de nimic

nu-l cicălea niciodată la cap

cu întrebări nelalocul lor

”unde-ai fost…

de ce ai urme de ruj pe guler…

de ce miroși a parfum de femeie…”

oricum el ar fi găsit o explicație science fiction

și oricum se afla în fața unui  fapt împlinit

imposibil de dat înapoi

ca timpul sau ceasul din bucătărie

îi plăcea când era el însuși

cu toate păcatele sale din naștere

de care nu era direct răspunzător

cum spunea Freud

când o sărută de o mie de ori

pe întuneric

cu mici întreruperi pentru a încuia ușa

sau a fuma o țigară

în această ordine

lucruri care nu-i provocau nicio daună

nu-l amenința cu plecarea la mama ei

neavând mamă

femeile acestea sunt întodeauna singure

n-au identitate

nu spun niciodată „nu”

nu cer excursii exotice

bijuterii

bani

fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială

docilitatea de asemenea

unele știu și glume cu tentă erotică

altele  cuvinte vulgare

de efect

au puls

37 de grade Celsius la suprafața corpului

se mișcă

zâmbesc

nu-i tocmai accesibil oricui să aibă

o femeie cyborg

de ultimă generație

made in USA

cu inteligență artificială

cu mii de senzori estrogeni

la care să răspundă precum Eva

nu

nici legile acestea lumești

nu-s tocmai în pas cu timpul

din contra

o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist

despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale

dintre roboți și oameni

sub aspect etic

nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener

la masa umanității

știu însă că foarte mulți

nutrim să luăm cu asalt cerul...

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…