Nimeni, nicăieri
Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Стихи из этой категории
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Ochii nu mint niciodată
Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,
În ei, adevărul se ascunde și se simte.
Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,
Dar ochii trădează orice suflet ars.
În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,
Cuvinte nespuse ce strigă în cor.
Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,
Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.
În ei, se citesc povești nespuse,
Iubiri trecute și inimi distruse.
Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,
Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.
Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,
Acolo se vede tot ce sufletul simte.
Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,
Ochii spun povestea, curat și profund.
Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,
Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.
Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,
Dar ochii... ochii nu mint niciodată.
MCG
Doua trairi
Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,
Zambet și lacrima,îngemănate,
Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,
Apusul negru,in zare,departe,
Azi,răsăritul strălucind,
Lumina și întuneric,în aceeași privire,
Tristețea,ca un glas de clopot,
Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas
Tulburător,,obsedant,atât de gol...
Am obosit,mi-e greu sa zbor,
Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,
Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,
Sa uit de ultima filă din cartea mea,
De finalul atât de trist al sorții..
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Nu știu cum e sa fii fericit
Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea
Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc
Vreau liniște, dar nu gasesc
De ce oare sa ma mai obosesc?
Viata lovește peste tot
E nevoie de un antidot,
E rău de tot.
Îmi e frica și de umbra mea
Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?
Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune,
Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume.
As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult.
Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye!
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Ochii nu mint niciodată
Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,
În ei, adevărul se ascunde și se simte.
Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,
Dar ochii trădează orice suflet ars.
În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,
Cuvinte nespuse ce strigă în cor.
Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,
Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.
În ei, se citesc povești nespuse,
Iubiri trecute și inimi distruse.
Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,
Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.
Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,
Acolo se vede tot ce sufletul simte.
Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,
Ochii spun povestea, curat și profund.
Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,
Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.
Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,
Dar ochii... ochii nu mint niciodată.
MCG
Doua trairi
Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,
Zambet și lacrima,îngemănate,
Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,
Apusul negru,in zare,departe,
Azi,răsăritul strălucind,
Lumina și întuneric,în aceeași privire,
Tristețea,ca un glas de clopot,
Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas
Tulburător,,obsedant,atât de gol...
Am obosit,mi-e greu sa zbor,
Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,
Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,
Sa uit de ultima filă din cartea mea,
De finalul atât de trist al sorții..
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Nu știu cum e sa fii fericit
Ploaia, furtună și vremerea rea este exact ce se întâmplă în zona mea
Astea ma liniștesc, cu ce e rău încep sa ma obisnuiesc
Vreau liniște, dar nu gasesc
De ce oare sa ma mai obosesc?
Viata lovește peste tot
E nevoie de un antidot,
E rău de tot.
Îmi e frica și de umbra mea
Dar nimeni nu vede, oare e bine asa?
Lumea zice sa iau în seama și faptul ca mi se întâmplă lucruri bune,
Dar lucrurile nasoale ma umplu de spume.
As fi vrut sa am viata de căcat de la început, dacă era asa acum, probabil nu era prea mult.
Pur și simplu toate pe care mi le doresc, nu se îndeplinesc ceea ce e prostesc, nebunesc și deprimesc. Bye!
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Другие стихотворения автора
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
Soluții
deschizi larg geamul dinspre strada pustie
privești în gol
sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum
neumblat de nimeni
îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră
ca să-ți ascunzi nerăbdarea
adesea aprinzi o lumânare în geam
încercând să îndepărtezi noaptea parșivă
cuibărită-ntre noi
nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană
o iluzie
mai bine ai stinge lumânarea
nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre
de unde-am plecat
păstrează-mi totuși o cupă de dulceață
din cireșe amare
să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…
Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
Asistenta
Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,
alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.
- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!
- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?
- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!
Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!
Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.
La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!
- Aveți un nume, un număr de telefon?
Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.
- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...
Accente
Într-o lume a femeilor ar fi imposibil să trăiești...
singura formă de guvernare ar fi dictatura,
prima lege aprobată într-un parlament al femeilor
ar fi castrarea fizică a bărbaților
(vinovați pentru cele trei milenii de patriarhism!),
abrogarea egalității dintre sexe
- care sunt inegale de la natură! -
și decretarea supremației sexului slab
cu riscul de a rămâne blocați pe scara evoluției,
neprocreabili,
inversând ordinea firească a lucrurilor
în sensul eliberării femeii de corvoada nașterii,
a supunerii necondiționate,
(nimic n-ar fi mai excitant pentru o femeie
decât să vadă un bărbat la cratiță!),
da,
ar schimba toate legile puse pe seama aroganței bărbatului,
ar decreta pedeapsa cu moartea pentru lezmajestate
- luarea în derâdere a femeii,
a imaginii ori a autorității ei -
preluată de la Iulius Cezar,
pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru sfidarea sexului slab,
pentru tentativă de viol
( cu ăștia nu poți fi niciodată sigură!)
și seducere,
iar pentru steag ar folosi imaginea unei egrete albe cu aripile întinse maiestos
- expresia perfecțiunii! -
între ghearele unui vultur...
Soluții
deschizi larg geamul dinspre strada pustie
privești în gol
sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum
neumblat de nimeni
îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră
ca să-ți ascunzi nerăbdarea
adesea aprinzi o lumânare în geam
încercând să îndepărtezi noaptea parșivă
cuibărită-ntre noi
nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană
o iluzie
mai bine ai stinge lumânarea
nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre
de unde-am plecat
păstrează-mi totuși o cupă de dulceață
din cireșe amare
să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…
Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
Asistenta
Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,
alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.
- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!
- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?
- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!
Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!
Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.
La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!
- Aveți un nume, un număr de telefon?
Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.
- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...