Abuz

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

În adâncimile nopții, iar strălucești,

Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,

De vise în care destinul îl țese.

Pe firmamentul vieții, iar strălucești,

Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,

În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.

În ochiul furtunii, iar strălucești,

Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,

Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.

În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,

Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,

Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.

Pe a vieții scenă, iar strălucești,

Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,

Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.

În templele uitării, iar strălucești,

Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,

Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.

Sub apele adânci, iar strălucești,

Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,

Secrete ce la suprafață greu se ridică.

Pe cărările pierdute, iar strălucești,

Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,

Pierduților le arăți drumul spre casă.

În cântecul păsărilor, iar strălucești,

Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,

Melodii ce inima-n zbor le poartă.

În răsăritul zilei, iar strălucești,

Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,

Și în roua dimineții, speranța o picură.

Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,

Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,

Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.

În inima furtunilor, iar strălucești,

Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,

Și în echilibru, liniștea o sădești.

Pe puntea suspinelor, iar strălucești,

Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,

În abisul uitării, ele nu se pierd.

În noaptea polară, iar strălucești,

Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,

Și în întuneric, calea o iluminează.

Printre ruinele speranței, iar strălucești,

Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,

Și din cenușa timpului, înălțându-se.

În grădinile suspinului, iar strălucești,

Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,

Și în parfumul său, povestea o narează.

Pe ale iubirii căi, iar strălucești,

Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,

Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.

În sălile cunoașterii, iar strălucești,

Carte  deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,

Și în mințile deschise, focul curiozității arde.

Pe aripi de vise, iar strălucești,

Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,

Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.

În adâncul minții, iar strălucești,

Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,

Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.

Pe șevaletul artei, iar strălucești,

Pictură ce-n culori vii esența o captează,

Și în priviri admirative, emoția o transmite.

În altarul sacrificiului, iar strălucești,

Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,

Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.

Pe palatul victoriei, iar strălucești,

Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,

Și în istorie, momentul o consfințește.

În infinitul cosmosului, iar strălucești,

Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,

Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

De-acum norii cenușii 

S-au mai pus un pic pe gânduri 

Vor să știe, vor să simtă 

Dacă merită să ningă 

Doar pe vârfuri argintii

Se mai dă puțin de-a dura 

O zăpadă rătăcită 

Ce și-a-nchis acum cortina

Luna însăși se întreabă 

- Unde e a mea zăpadă ?!

- Unde-s toți copiii mei ?!

Ce cândva zburau pe gheață

Noaptea plină de mister 

Rătăci acum hoinară

Căuta gonind spre miază

Albe dealuri de zăpadă 

Vântul aspru ce-ngheța

Frunți, obraji de cărămidă

Iese acum timid, plăpând

Caută pomeți în tindă

Brazii falnici se cuprind 

Și se roagă zi și noapte 

Să-și găsească în curând 

Haine albe și pufoase

Soarele stătea pitit

Gata gata să răsară

Își făcuse loc subit

Și-l dăduse la o parte

Ceața densă de argint 

Hornurile parcă zbiară 

Fumegă din când în când 

Furioase dar fricoase

Că afară parcă-i vară 

Ar fi vrut ca să mai vadă 

Alba nea de-odinioară 

Dar în fiecare seară 

Când copiilor, bunicii

Le citesc povești de somn

Se întreabă pe ascuns

- Oare va mai fi iar iarnă?

Marius Ene, Poland, 22.12.2023

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

Eclipsă..
Sau cel puțin așa am crezut când...
Un nor întunecat s-a pus și a început, plângând
Să se descarce de mari tensiuni, căzând
Pe Pământ..
„Lovind" orice lucru i se părea atrăgător,
Dar fără să lase vreo urmă în sol,
Striga tare, se impunea, fără un limbaj color
O teamă aparentă ce era pregatită de încă un „ omor"

Aș vrea să cred ,

Că mă asteaptă încă 

Căsuța mea din luncă .

E tristă și tăcută ,

Cu ușa încuiată ,

Și lacătul pe poartă .

Perdeaua din fereastră

Ascunde-n ea lumina

Ce intra în casă

în zilele de vară .

Am flori ce râd în geam ...

Si fructe dulci in ram .

Zorele și zambile ,

Lalele , trandafiri ,

Iriși , liliac

Crescute cu mult drag ;

Prietenii de-o vară ,

Meri , caiși , gutui ,

Vișini și cireșe coapte .

Seri și nopți cu lună plină

Greieri , licurici prin iarbă

Magia nopții de vară .

Am un cățel și o pisică ,

În căsuța mea cea mică .

                    T.A.D.

De te-ai întrebat vreodată

Ce-i viața,

Fie in glumă sau serios,

Și chiar de n-ai făcut-o

Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,

Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,

Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva

Și trece neinvitată la o cafea,

Tu spune-i :

Hei moarte,tu știi ce-i viața?

Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,

Repetă-i refrenul urâtei,

Zâmbește-i sarcastic,

Traiește fără teamă

Alungă-ți temerile,cheamă curajul,

Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,

Și nu te mint știindu-te al meu prieten!

(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.