Abuz

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

În vălul nopții se strecoară gândul meu,

Spre tine, prin constelații de neînțeles,

Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,

Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.

Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,

Un cod cifrat în petale de trandafir,

O melodie ce vibrează discret,

În inima mea ce bate fără de sfârșit .

Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,

Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,

Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,

Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.

Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,

Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,

În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,

Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.

Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,

Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,

Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,

E combustibilul ce alimentează visul meu.

În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,

Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,

O călătorie prin tine, un cosmos divers,

O dragoste complexă, demnă de orice măsură.

Și în timp ce lumea privește cu invidie,

La poema vieții noastre, sculptată în destin,

Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,

În dragostea ta, mereu un labirint.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

În regatul ceresc, unde tacere domnește,

Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,

Țesând din albastru și alb o pânză cerească,

Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.

El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,

Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,

În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,

Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.

Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,

Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,

Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,

Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.

În zodia sa, soarele sculptează timpul,

Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,

Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,

Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.

El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,

Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,

Topind misterul nopții, lumea încet le primește,

Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.

Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,

Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,

Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,

Își poartă coroana de ghețuri și flori.

Sub bolta înstelată, el veghează domol,

Peste mările înghețate, peste munții semeți,

Unde fiecare rază prinde viață și rol,

Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.

Astfel, arde în regatul său înghețat,

Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,

Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,

Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Cer senin, pământ sub soare 

Viața-i scurtă ca o boare, 

Azi te naști și-ncepi să crești 

Luptă duci pân' la plecare. 

Vii cu-al tău destin de Sus 

Și pornești într-o călătorie, 

Nu știi când o să te-oprești 

Pentru că, doar Domnul știe. 

Ești copil și mergi la școli 

Să înveți și să știi carte, 

Toți îți spun că-așa e bine 

De vrei să ajungi departe. 

Ești adult și mergi la lucru 

Să-ți câștigi pâinea cu trudă, 

Vrei să-ți meargă toate bine 

Pân' ți-apare-n viață-o...iudă. 

Ai copii, nepoți și strănepoți 

Ești familia cea mult visată, 

Dar constați că rămâi singur 

Și îți zici cu-amar...ce soartă. 

Stai de vorbă cu soția,  soțul 

Și viața ți-o povestești în doi, 

Și îți spui când vorba-nchei 

Bătrâni suntem...vai de noi. 

Parcă ieri eram copil la mama 

Apoi tânăr-însurat și cu fecior, 

Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul 

Pază bună să ne fie...și-n viitor!

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi Diavolul să cadă în hău. Oamenii pe Golgota să nu se mai urce Şi să-l iubească cu adevărat pe Dumnezeu! Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi să fie iarăşi printre noi. Şi să nu mai văd pe la răscruce. Oameni săraci şi înpovăraţi de nevoi. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce. Şi să nu-l mai plângem în zadar, Căci el s-a răstignit pentru noi odată Şi de-ar trebui, s-ar răstigni iar. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Ca de păcate să ne izbăvească. Să fim curaţi ca îngerii, Ca Dumnezeu cu adevărat să ne iubească! poezie de Vladimir Potlog

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel