IV

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

Toamnă cu roade bogată

În ton galben auriu

Ucizi  florile toate

Și încă tot ce mai e viu...

Vii cu brumă și cu ceață

Pomii frunza-și sctură,

Vânt năuc te ține-n brațe,

Negre ciori se bucură.!

Sunt Claudiu, cel iubit de toate femeile, Dorit eu cu greu le pot refuza. Nu că eu nu aș vrea, dar mi-e frică să nu afle nevasta mea. Stau mereu în casă, pentru că am copil și nevastă. Aș vrea să ies la o băutură, dar "proasta" mi-o dă în gură. Mă ține legat în casă, pentru că-i geloasă. Aș pleca de acasă, dar am o fetiță frumoasă. Pentru ea eu stau și înghit, și nu spun nimic. Nu știu cât mai pot rezista, că mă omoară nebuna. Am nevastă mică, rea și egoistă, asta-i nevasta mea. Ce să fac, Doamne, cu ea? Dar stau și înghit și aștept momentul potrivit, pentru că pe Georgiana n-o părăsesc, că și pe ea eu o iubesc.O iubesc cu foc și dor, dar de multe ori eu nu mai pot. Nu știu ce să mai fac, cred că am să fiu burlac. Dar aștept cu nerăbdare să se schimbe oare? Poate se va schimba și nu mai este așa rea.

Sufoc gândurile aprinse-n mine 

Nu le las să mai respire 

Aud zgomote-n neliniște

Vor toate doar la tine.

Simt că ești aproape 

Doar că răbdarea e dușmanul 

Sar și se zbat ca nebunele 

Nu mai pot , sărmanele.

Nu e vina ta ,

Păcatul îl comite întotdeauna gândul

Că de nu ai mai fi 

Eu sigur nu aș mai putea trăi.

Visez la dragoste la tine..

Răbdare-mi zice îngerul păzitor!

Nu-i timp de zor!

Iubita ta sosește mâine

Într-o caleșcă argintie

Cu roțile din aur bătute cu pietre prețioase

Ce-i trasă de doisprezece armăsari ce zboară nu aleargă,

Și va veni prin nori!

Aleasa inimii îți este,

Iar ea chiar te iubește

Un cor de îngeri va cânta

Oh Vasilica tu ești dragostea mea!

Știi bine,e imn făcut de tine...

Zise pajul...

-Da știu și știu chiar foarte bine!

Doar Vasilica-i pentru mine,

Să știe tot regatul

Iar mâine să știe-ntreg pământul!

Mii de meseni,nuntași,prinți și prințese

Vor veni cu daruri la voi doi

Horia și Vasilica!

Zi mare și sărbătoare cu bucurie fără margini,

Îmi vine chiar să plâng de bucurie....zise pajul

-Ei lasă, lasă,te rog să te abții

Mă emoționezi și pe mine!

                          *

Dragi cititori,ei bine vă spun adevărat,

Horia și Vasilica după nuntă

La marele palat acum ei stau

Și s-au iubit cum nimeni se iubește pe pământ,

Așa iubire mare își are Cerescul legamânt,

Ca îngerii au fost în bunatatea lor,

Averea toată dată a fost săracilor,

Căci au trăit în duhul lui Hristos!

                           *

Ca paj nici eu nu știu prea bine

Cum s-a sfârșit povestea

Știu însă că Horia și Vasilica

Trăiesc în Veșnicie doar prin iubirea începută

Aici pe-acest pământ

Și se vorbește bine

Că dragostea lor e încă vie,

Și a plecat din vise

Rodind din așteptare și răbdare

Iar astăzi e nemuritoare!

(3 februarie 2024-Vasilica dragostea mea)

În ochii ei albaștri, văd trecutul,

O umbră fină, o dulce amintire,

De parcă timpul a pierdut minutul,

Și-n ei văd iar a ta iubire.

Pe buzele-i de rouă, simt cuvinte,

Ce-odinioară îmi vorbeau de dor,

În gesturi tandre, regăsesc fierbinte

A ta chemare, suflet călător.

Și când lumina serii cade lină,

În ochii ei d-azur te-ntrezăresc,

Ca un vis vechi ce-n noapte se-anină,

Și-n profunzimea lor, iar te iubesc.

Spune-mi iubire, cum devii îndrăgostit

Abstractul orb sădind în suflet primăvară?

Poate să fie un miracol fericit,

Poate să fie o sămânță de povară

Spune-mi, de dragoste poți fi îndrăgostit

Veșnic umblând în căutarea interioară?

Pare greșit, ori imperfectul te-a lovit

Și-atunci e totul o impresie formală

Din toate florile doar una ți-e sortit

Să-ți înflorească la fereastră diafană

Parfumul ei  poate să fie otrăvit

De ai noroc e potrivirea ideală

Tu m-ai chemat când te-ai aprins, și am venit

Nu știu să-ți spun dacă simțind o să te doară

Săgeata zeilor adânc te-a nimerit 

Doar buze dulci și mâini fierbinți vindecă rană

Îndrăgostit fiind e totul sau nimic

Dorul îți tulbură gândirea rațională

Te risipești între apus și răsărit

Plutind în vise ai căzut într-o capcană

Eu pot să plec doar dacă tu m-ai izgonit

Dar stau în suflet și nimic nu ne separă

Poate uitarea să te ierte iscusit

Însă plecând tu m-ai văzut ultima oară

Nimeni să-ți sară-n ajutor nu s-a grăbit

Cu nepăsare vor fugi ca de o boală

Deși lumină sunt și totuși m-au gonit

Să nu mai vin aș vrea căci prea mulți mă condamnă