2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

De fictie van Roald Dahl in het echte leven

Ook het kinderverhaal Matilda van Roald Dahl bevat een kern van waarheid. Het portret van Matilda (met kleine afwijkingen van de Matilda die in zijn geschriften wordt weerspiegeld) bestaat in het dagelijks leven. Die persoon deed permutaties, logaritmen, vergelijkingen van ik weet niet in welke mate, berekeningen tot de macht 1000 zonder de rekenmachinefunctie van de telefoon te gebruiken, las sinds zijn vierde, zag zijn eigen interesses en passies terwijl zijn oudere zus was haar nagels aan het lakken, en haar broer keek naar een voetbalwedstrijd met ik weet niet welk Argentijns team, als haar vader haar onderschatte, smeerde hij de voering van het jasje dat hij het vaakst droeg met roll-on anti-transpirant, hij wist het hoeveel tijd er zal opraken met alle ontbijtgranen in haar kom, ze wist ook wie haar zou leveren en voordat ze op waren, koos ze altijd melk van hetzelfde bedrijf (want die vond ze alleen lekker), dat kon ze ook merken aan de blikken voor hoeveel ze moest gieten om het tafelkleed niet onder water te zetten, ze wist hoe ze niet uitgelachen moest worden bij dansen door op de voet van haar partner te stappen, ze wist wanneer het ging regenen met veel betere nauwkeurigheid dan de AccuWeather-app, ze voelde wanneer ze werd afgewezen of geaccepteerd door degenen in ik zweer het, ze voelde zich vaak onbegrepen, hoewel ze iedereen altijd begreep, ze wist wat de redenen en angsten van iedereen waren, ze wist dat ze zich niet minderwaardig moest laten zijn, ze wist hoe ze voor haar rechten moest vechten , voor gerechtigheid en waarheid. Voor haar maakte het altijd uit wat eerlijk was. Hij is altijd een kalm, nuchter persoon geweest, maar even grappig. Terwijl we de inspanningen van iedereen bezongen, werd niemand onrecht aangedaan of genegeerd.

Hij zag ieders bedoelingen, wat ieder mens bezielt, wat hem kracht geeft, wat hem deprimeert of vermoeit. Ze wist wie ze kon vertrouwen en wie haar in een complexere situatie in de steek zou hebben gelaten. Cam kon zich bijna voorstellen wat hij van elk van hen kon verwachten, hoe ze zouden reageren, wat hen ertoe zou brengen te werken of het idee van samenwerking af te wijzen, hoe ze met elk afzonderlijk zouden praten. Niemand kon haar ergens mee verrassen, ze was bekend met de meeste situaties die zich onderweg konden voordoen.

Hij kon de natuurlijke schoonheid van mensen zien, en geen kunstmatige schoonheid, dat ze make-up op zouden doen, dat ze lippenstift zouden opdoen, dat ze een bouffant volume in hun haar zouden creëren, of dat ze in de sportschool zouden werken aan al hun groepen spieren. Nee, zoiets niet, ze waardeerde mensen om wie ze waren, niet om wat ze wilden lijken. Ze had geen onnodige cosmetica nodig, natuurlijkheid was het meest reëel, daarom was ze mooi. Het meest bijzondere aan haar was het feit dat ze mensen waardeerde om wie ze waren, en niet per se om wat ze te bieden of te bewijzen hadden. Dit gebeurde allemaal omdat ze mensen vanuit alle perspectieven zag, hun blikken absorbeerde en ze las alsof ze romans las. Ze wilde graag de details van ieders persoonlijkheid observeren, om het beste uit iedereen te halen, net zoals een bij stuifmeel uit bloemen verzamelt om deze te verwerken en in honing te veranderen.

Tegelijkertijd was ze bescheiden, ze besefte wat ze kon doen en wat ze niet kon. Ze had geen moment gedacht dat ze het allemaal alleen zou kunnen. Hij kende zijn grenzen. Ze begreep dat er situaties zijn waarin ze ook haar kennissen moet raadplegen om hun mening te geven en met kennis van de zaak te handelen.

Hij had een zeer fijn en zorgvuldig inzicht in de gevolgen van zijn eigen daden en hoe deze de mensen om hem heen zouden kunnen beïnvloeden.

Het personage uit het boek van Roald Dahl zou zijn hedendaagse equivalent kunnen vinden in niemand minder dan Cecilia.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Icelandic ice cream

(Well, not exactly Icelandic, but you get the idea, taken from Iceland)

It's 9 in the morning, it's still dark which is normal because we're very close to the Arctic Circle and we go to the McDonald's in Reykjavík, almost the only one that can still be found in Iceland, after a decree has been given in the country not to restaurants that sell fast food are also being built. Since it's the only one left, we see no reason not taking advantage of the opportunity, so we go to see what they have on the menu and IT seems that, most of the sandwiches are variations on the same topic, diversified versions of the Filet-O-Fish burger. We get two courses of Filet-O-Fish, one with salmon, one with trout, two large portions of French fries, because they are my favorite on every menu at McDonald's, in any country, chocolate muffin and the most important thing, the Icelandic McFlurry. This one differs from the rest of Europe in that it is much colder, the climate also helps it to preserve itself, it is much more consistent in texture, more frosty and has an intense shade of blue with pieces of stracciatella also blue in color, which is strange to me. They used blue food coloring that has E407 in its composition, but still they are the ones who claim that they don't want processed food, that they want everything to be as natural as possible.

We taste the Icelandic McFlurry. It's good...let's take another bite,...it's amazingly good...and one more bite, let's not forget the taste...yes, we got it, it's the best McFlurry we've ever tasted ever, too bad it's so far from home. However, we think that the McDonald's restaurant in Iceland is following a certain theme, except for the fries, the whole menu resembles that of a tavern located by the seaside, the napkins are also blue with fish drawn on them, on the glasses there are messages, such as: "Ready for an underwater adventure?", everything is in shades of blue in the room. Interestingly, although we find McDonald's in Iceland, it is very different from all the others we have seen so far.

Since we liked the ice cream from the Icelandic McDonald's so much, we go to taste other flavors and ice cream scoops from the local gelaterias, namely Isbúð Vesturbæjar. And here they have a wide range of assortments that we can choose from. We take cocoa and pistachios. And these are the best. Iceland, I want to congratulate you, you are the best ice cream maker I have ever met. What you offer, maybe too few or no one offers anymore. You have specialized in turning the coldness into something artistic, pleasant to look at, feel and taste, synesthesia in every single way.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Erfðir

Í dag verður fjallað um hlut, hlut sem er okkur kær, okkur sem enn geymum hluti í geymslu á risi hússins, nánar tiltekið filthatt. Bæverskur hattur, hattur sem hefur óneitanlega sögulegt mikilvægi, náði fimm skírnum, tveimur útskriftum, nokkrum brúðkaupum og það er um það bil. Húfa sem nokkrar kynslóðir áttu bara, en til að vera með, ég held að þeir hafi ekki verið með hann, hann er ekki lengur hægt að nota í langan tíma. Eins og ég nefndi áðan, þá er hann þreifaður, hann er blár (rafblár eða konungsblár) og hann er með fjöður á hliðinni.

Langamma Ceciliu krafðist þess að henni yrði haldið við bestu mögulegu aðstæður. Eitthvað sem gerðist, aðeins tíminn hefur haft sitt að segja, hann er ekki lengur eins og hann var, hann situr ekki lengur eins og hann var. Jafnvel bláa skugginn er ekki lengur líflegur, hann er subbulegur, gamall, rykugur. Það væri frábært fyrir vintage outfit hugmyndir, en annars hafðu það fallegt, bara fyrir safnið.

Það kom Ceciliu ekkert smá á óvart að húfan, sem hingað til hefur verið lýst svo ljóðrænt, felur í sér stóran galla, nánar tiltekið, hann hýsir mölflugufjölskyldu. Svo við skulum horfast í augu við það, þegar einhver erfir hatt, þá fær hann ekki bara hattinn, hann fær líka mölflugurnar til hans.

Fjölskylda myndi búa í hattinum. Fjölskylda?, svo mörg?, ættarveldi kannski, það hefur líka konung og konung og nokkurn veginn allt sem það þarf til að vera fullgild konungsveldi. En hvernig getur maður líkað svona? Hversu lengi hefur hann verið frá mölflugu?, síðan hvenær hefur Pronto verið notaður til meindýraeyðingar? Reiðin og brjáluð Cecilia spyr sjálfa sig þessara spurninga stöðugt. Hvernig með allri þeirri aðgát sem allir hafa sýnt að hatturinn endar með því að sundrast á þessum hraða. Ef þessi langamma vissi og væri á lífi, þá yrði hún mjög reið. Cecilia situr og situr og hugsar um lausn til að endurheimta dýrð sína í annað sinn.

Hann fann það, hann veit hvað hann á að gera, hann mun koma með lausn sem drepur þá, eftir að þeir deyja mun hann taka og skera út þann hluta efnisins sem vill fjarlægja.

Haltu áfram eins og ég lýsti. Aðeins með því að leika og dýpka klippta hlutann meira og meira nær hann hinum megin á efninu með skærunum. Gott fólk, þú hefur átt það í fjórar kynslóðir, hvernig veistu hvernig á að sjá um eign sem einhver skildi eftir þig? Hún gaf þér það ekki að leggja ábyrgð á herðar þínar, hún gaf þér það vegna þess að henni fannst það vera gott fyrir þig að hafa eitthvað sem henni líkaði vel. Þú fórst virkilega yfir línu léttúðarinnar! Við fáum að þér er alveg sama um hattinn sjálfan, en er þér ekki sama um langömmuna sem fól þér hann?

Cecilia byrjaði að sauma með þræði af svipuðum lit og hatturinn hefði verið upphaflega. Hver er tilgangurinn? Fullkomið samheiti er ekki til, hvorki í litum né orðum, því miður var liturinn einstakur, hann var óbætanlegur. Cecilia, á +1,75 díoptri, heldur að það hafi verið í sama lit. Við vitum ekki hvað við eigum að segja meira... ætlunin var góð... að „gefa aftur dýrðina í annað sinn“, en vegna of mikillar ákefðar var útkoman svolítið slök. Cecilia, við kunnum að meta hugsa um þig þú varst með hann, sótthreinsaðir hann, þrifinn hann, sá um hann, sem er alltaf vel þegið, en ef þú hafðir ekki skemmt þér svona vel við að klippa, þá var það samt mjög gott, það er alltaf ráðlegt að hafa jafnvægi í öllu . Hvers vegna er gott að mæla gjörðir okkar, ákvarðanir? Vegna þess að við skulum segja að við séum að keyra og við verðum að beygja, við eigum beygju framundan, við verðum að mæla hraða okkar (því of mikið gæti tekið okkur út af veginum, víkur frá leið okkar), löngunin sem við viljum fara framhjá kúrfunni, það skiptir ekki máli hversu langan tíma það myndi taka, hversu hratt, hversu sérfræðingur, hvað ég veit ekki hvað.. það sem skiptir máli er hversu samræmd og hversu örugg við erum vita hvernig á að komast í gegnum allt.Það er enginn að klappa okkur, við erum bara við sjálf og þurfum ekkert klapp.

Sömuleiðis í þessu tilfelli hefði erfðahúfan getað haldist ósnortinn, það hefði ekki þurft inngrip, viðgerðir, endurskreytingar, lagfæringar, ef okkar kæra Cecilia hefði ekki viljað bæta hann alveg. Það er líka þess virði að íhuga að hlutir þurfa oft ekki róttæka breytingu til að virka, bara að hluta eða bara fjórðungur myndi hjálpa alveg eins mikið.

Cecilia...Cecilia...annaðhvort varstu ekki með örugga hönd eða hugsaði of mikið um hattinn.

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

Cu mulți  ani în urmă să fie două-trei sute de ani

prin părțile noastre ,una din îndeletnicirile oamenilor

era creșterea animalilor ,mai ales cea a oilor .Cine nu

a crescut  oi nu știe cât sunt ele de docile și de pe urma

lor ,omul  , folosea tot : din lână își făcea haine și zestre

laptele și brânza , carnea era hrana lor de toate zilele .

Creșterea oilor era meseria celor harnici ,îndrăzneți ,cutezători .

Nu este o muncă ușoară ,să fii mereu departe de casă ,

de familie .Din primăvară până toamna târziu ,erau pe drum .

          Trashumanța  de prin Ardeal , Oltenia ,a ajuns  și prin

părțile noastre pe malul Prutului În  satul acela vechi ,era o fată

orfană ,care nu avea nici un rost.Au cunoscut-o ciobanii și au

făcut-o părtașă la paza oilor pe timp de vară .Această întânlire

i-a hotărât destinul .Era fericită ,avea un rost ,oile o iubeau .

Câ era fericită  Că era fericită o descoperă ,cei care o descoperă

cântând  la fluier .Până și oile se opreau să asculte doinele ,baladele

și dorurile  fetei singuratice .Povestea  spune că ciobănița Ileana

în zilele călduroase  se oprea la umbra  sălciilor de pe malul Prutului ,

și cântecul ei răsuna în toată valea .În toamnă turmele s-au retras la

iernat ,cu promisiunea  că se intorc la primăvaă .Povestea se repetă

,Ileana  ia turma în primire și-îș urmează destinul !,,,Pe malul stâng

al Prutului  era un tânăr Basarabean ce-ș pășrea  oile lui o turnă  mică .

          Încă din vara  trecută fusese fermecat de melodiile  ce îi 

mângâiau singurătatea .Începuse iar  să răsune valea de cântec .

Vasile  era curios  să vadă cine cântă ,se apropie  încet de mal și vede

cine era fluierașl .Cu picioarele în apa limpede o fată se răcorea și oile

în jurul  ei, se adăpau .S-a făcut nevăzut  în stufăriș ,meditând la ce văzuse!.

Până la urmă Ileana  și Vasile  s-au  văzut și au descoperit  că deși îi desparte un

hotar  de țară  ei  vorbesc aceiasi  limbă -limba  moldovenească -

          In toamnă  când  turmele  s-au retras  la iernat , Vasile  a trecut  Prutul

cu mica  lui turmă  de oi ,a luat-o pe Ileana de mână ,și au făcut casă nouă

și au avut  urmași  și urmașii lor alți  din generație în  generație  pănă  a ajuns la

mine .ILEANA   și VASILE  ALEXA  sunt strămoșii  mei  și ssunt mândră  că le

cunosc  povestea  și că  mai  trăiesc  cu tot neamul  ALEXA

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Vinter

--- 1 ---

Fra luften siler den forferdelige vinteren snøskyene,

Langreiste trojanere samlet i en haug på himmelen;

Flak flyr, svever i luften som en sverm av hvite sommerfugler,

Sprer frysninger på landets bleke skuldre.

Det snør om dagen, det snør om natten, det snør igjen om morgenen!

Med sølvkjede kler de stolte landet seg;

Den runde, bleke solen er spådd blant skyene

Som en drøm om ungdom blant årene som har gått.

--- R ---

Det er helt hvitt på jordene, på åsene, rundt, i det fjerne,

Som hvite spøkelser forsvinner de trengede poplene i smøret,

Og på den øde strekningen, uten spor, uten vei,

Du kan se de tapte landsbyene under de hvite røykskyene.

--- 2 ---

Men snøen stopper, skyene flykter, ønsket sol

Det skinner og fjerner havet av snø.

Her er en lett slede som går over dalene...

Det klirret av rangler i den muntre luften.

--- R ---

Det er helt hvitt på jordene, på åsene, rundt, i det fjerne,

Som hvite spøkelser forsvinner de trengede poplene i smøret,

Og på den øde strekningen, uten spor, uten vei,

Du kan se de tapte landsbyene under de hvite røykskyene.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahl's fiction story in real life

Roald Dahl's children's story Matilda also has a grain of truth. Matilda's portrait (with slight deviations from the Matilda mirrored in his writings) exists in everyday life. That person was doing permutations, logarithms, equations of no one knows what degree, calculations to the power of 1000 without using the calculator function of her phone, reading since the age of 4, cultivating her own interests and passions while her older sister was doing her nails and her brother was watching a soccer match against I don't know what Argentinian team, if her father underestimated her, she smeared the lining of the jacket he wore most often with roll-on antiperspirant, she knew how much time was going to pass until she will run out of all the cereals in her bowl, she also knew who would supply her before they ran out, she would always choose milk from the same brand (because it was the only one she liked), she could also tell from the looks of it how much to pour so as not to flood the tablecloth, she knew how not to be laughed at at dances by stepping on her partner's foot, she knew when it was going to rain with much better accuracy than the AccuWeather app, she felt when she was rejected or accepted by those in I swear, she often felt misunderstood, although she understood everyone all the time, she knew what everyone's reasons and fears were, she knew not to let herself be seen as inferior, she knew how to fight for her rights, for justice and truth. For her, it always mattered what was fair. She has always been a calm, down-to-earth person, but equally funny. She was weighing everyone's efforts, no one was left wronged or ignored.

She saw everyone's intentions, what animates each person, what invigorates them, what depresses or tires them. She knew who to trust and who would have let her down in a more complex situation. For the most part, she could almost imagine what to expect from everyone, how they would react, what would make them cooperate or reject the idea of cooperation, how she would talk to each and everyone of them. No one could surprise her with anything, she was familiar with most of the situations that could arise along the way.

She was able to see people's natural beauty, not the artificial one, that they would put on make-up, that they would put on lipstick, that they would create a bouffant volume of their hair, or that they would be at the gym working on all their groups of muscle. No, nothing like that, she appreciated people for what they were, not what they wanted to look like. She didn't need unnecessary cosmetics, naturalness was the most real, that's why it was beautiful. The most special thing about her was the fact that she valued people for who they were, not necessarily what they would offer or prove. All this happened because she saw people from all perspectives, absorbed their glances, read them as if she were reading novels. She was eager to observe the details of each person's personality, to acquire the best traits seen at everyone, just as a bee gathers pollen from flowers to process and turn it into honey.

At the same time, she was modest, she realized what she could do and what she couldn't. She never thought for a moment that she could do it all by herself. She knew what her limits were. She understood that there are situations when she also needs to consult with her acquaintances in order to jump to an opinion and act accordingly.

She had a very fine and careful appreciation of the consequences of her own actions and how they might affect those around her.

The character from Roald Dahl's book could find its modern day equivalent in no other person than Cecilia.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Only a word

Told suddenly

Unforgiving

Can put me down

The heart believes,

The mind measures

The silence is gone

forever

Unfortunately, that's my way

but always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

Only a word

Brings me bad thoughts

And only with them

It's gathering me

It's jealousy

Comes like a burden

And an indescribable nightmare

Night falling in a dream

Unfortunately, that's my way

But always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

And you'll know

To tell yourself

Whenever

To whoever

Don't get annoyed

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Don't get annoyed!

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begynnelsen betyr noe

Begynnelsen, like vanskelig som den er spennende. Du bærer i hjertet ditt et bredt spekter av opplevelser, følelser, stemninger, sensasjoner. Mange av dem er kanskje for klønete gjengitt, uttrykt, sånn er det nå. Det er en periode med ferdighetsdannelse, leting, oppdagelser, avsløringer, læring av feil og feil, øyeblikk når du tester mer, er du ikke overbevist om at du vil fortsette det du startet. Andre ganger vet vi at en ny fase av livet begynner, som vi leter etter enten oss selv eller de rundt oss.

Uansett, begynnelsen teller, forestill deg en god idrettsutøver, som ville ha deltatt i forskjellige konkurranser og jeg vet ikke hva, ville han fortsatt komme dit hvis han ikke hadde støtte, hvis han ikke hadde Lykke til å finne treneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nei, absolutt ikke.

På samme måte ser vi kanskje for oss et merkenavn, ville det vært vellykket, ville så mange ha kjøpt derfra hvis det ikke hadde støtte, reklame, kampanjer på jeg vet ikke hvor mange sosiale mediekanaler? Nei, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vite at merket eksisterte.

Begynnelsen betyr løsrivelsen fra det som var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt på forhånd, det kommer an på hva vi ønsker å starte. Hvis vi for eksempel ønsker å melde oss på balletttimer, ja, vi kan planlegge starten, selv da er det egentlig ikke planmessig, dersom instruktøren ikke kommer tilbake fra svangerskapspermisjon innen fastsatt dato. Er vi i fødselspermisjon kan fødselen ikke planlegges, vi kan ikke velge måned vi skal føde, enn si dag, klokkeslett. Det skjer et øyeblikk. Da har både vi og barnet en begynnelse, en ny vei som vi skal gå sammen. Det betyr noe hvordan vi vil at barnet skal starte livet sitt. Som foreldre kan vi velge hva vi vil at barnet skal ha. Vi uttrykker kun vår kjærlighet ved å sende ham penger og pakker med jeg vet ikke hvilken leke fra landet vi jobber i, men imens tar en fremmed seg av barnet vårt? La oss ikke bli overrasket senere over at det vil være barrierer, begrensninger mellom oss og barnet. Mangelen på nærhet til barnet og kommunikasjon med det har innvirkning på utviklingen hans, fordi han aldri ville ha følt seg ønsket av dem. Han vil bare huske sine biologiske foreldre, men han vil ikke gjenkjenne dem som foreldre i ordets rette forstand.

På motsatt pol er det foreldrene som velger å bli i landet. Morgendagen føder usikkerheter, dette stresset som genereres av usikkerheten, som vi forestiller oss selv, smitter over på barnet, hvis vi ikke vet hvordan vi skal kontrollere oss selv og la dem gjøre det de vil. Da blir foreldrene hissige, snakker tull, faktisk tull, til barnet, helt ut av det blå. Vi betaler mye oppmerksomhet til barnet i den første delen av spedbarnsalderen, fordi sinnet deres er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gest, tonefall. Uvillig vil han tilegne seg den begynnelsen. Det vil ta overhånd, stemninger, tanker, inntrykk, holdninger. Det ville være synd om dette skjedde. Han må vokse opp vakkert fra alle synspunkter, fordi foreldrene hans ville ha tatt ham gjennom de beste skolene, gjennom de beste videregående skolene, den mye drømte om høyskolen og jeg vet ikke hvor, det ville være forgjeves at han ville nå høyden 1,90, godt utviklet, atletisk og jeg vet ikke hvordan, hvis innvendig finner vi en blanding av traumer, holdt i oss selv, ikke realisert i tide, ikke uttrykt, ikke helbredet. På utsiden ville det se bra ut, men på innsiden ville det sees at ingen sjel ble satt inn i dens vekst, fordi den definitivt ville mangle det som ville være mest verdifullt, medfølelse og menneskelighet. Hvilken familie vil han finne igjen? Hvilke generasjoner vil følge av den familien og så videre.

Den trenger sjelens varme, akkurat som treet, når vi planter den, i tillegg til å vanne, sørger vi for at den vokser rett og tykk, den trenger også varmen fra solen for å utvikle seg godt på alle måter.

Noen ganger kan begynnelsen bety å ta en sport, sykle, lære å lage nye oppskrifter og så videre. Vær imidlertid forsiktig, hvis du velger å lære noe som ikke kan læres bare ved å se videoer på YouTube og det er det, trenger du instruktører eller lærere til den jobben, prøv å se etter en person som i det minste har den minste vilje til å ønske å forstå ønsket om å lære den ferdigheten, din indre motivasjon til å bli mer uavhengig fra det synspunktet, frykten din, for å støtte deg der du ikke helt klarer, å overvinne hindringen sammen. Ellers vil du også lide, du vil også bli fylt med frustrasjoner, nerver som du betalte for det kurset og instruktøren har ikke tid til deg, han har alltid andre, han prioriterer dem alltid mot deg, med alt det du også har betalt samme sum penger som de favoriserte.

Så vel som i skoleklasser, er det teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken det er 9 typer intelligens. Jeg vet ikke hvorfor noen lærere fortsatt mener at elevene deres må være gode i faget sitt. Hvis han velger å ydmyke ham offentlig foran klassen for hvor lite matematikk han kan, så ville det være rettferdig for ham, etter den timen, å finansiere ham, å gi ham penger til å gå til terapiøkter, for å helbrede fra frykten hans av svikt, angst som fører til neseblod, kvalme, svimmelhet, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god i matte, er det absolutt ikke noe problem, kanskje han er mer uttrykksfull, bedre i maling, perkusjon, språk, sport, andre fag. Det ville på ingen måte være rettferdig å merke ham at han ikke kan gjøre noe, at han ikke ville vite og ikke ville forstå uansett, at ingenting kan gjøres for ham og med ham, at ingenting vil utgjøre noe i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mann er unik, han har sine egne egenskaper som må øves, jobbes med, finpusses. Det er det foreldre og lærere som har denne utdaterte tankegangen om at hvis han ikke kan lære matematikk, så kan han ikke gjøre noe. Av nysgjerrighet føler de nyutdannede ved det matematiske fakultetet seg tilfredse etter å ha fullført det, hvor mange ender egentlig opp med å undervise i matematikk når veien til å bli det de ønsket er strødd med hindringer på hvert trinn, og til og med meritter og kunnskap ikke lenger betyr noe? Når han var ute av en liste med 10 kriterier, samsvarte han ikke med bare ett, ellers hadde han alle og ble aldri akseptert? Hvilken mening gir det å tvinge dem til å følge en vei som selv de som elsker matematikk ikke ville følge? La barn, elever, elever av alle slag velge sin egen vei, uansett hvor mye eller lite som passer dem! Ikke sett deg selv i andres sted og tro at du kjenner dem bedre, at du forstår hva de vil ha, hva de streber etter. Feil gjort på egen hånd er mye lettere å rette enn de som er gjort fordi andre rådet deg til å gjøre en feil.

Det avhenger, hvis han er et mer føyelig barn, vil han akseptere situasjonen og prøve å takle den, selv om han vil være deprimert, ikke i fred med seg selv, full av sinne og samle skjulte frustrasjoner. Men hvis vi snakker om en natur som ikke adlyder, som ønsker å være selvstendig i sine egne beslutninger og preferanser, så risikerer vi å nå en økende andel skolefrafall. Han ville vurdere at hvorfor gå på den kompis-info-klassen, når han uansett ikke er å finne i noe som diskuteres der, ingenting gjelder ham og ikke passer ham. Derfor anbefales det at foreldre forstår barna sine og støtter dem i alle viktige stadier av livet.

Selv om jeg fokuserte på mindre hyggelige aspekter, er de en del av virkeligheten i hver begynnelse, tross alt er begynnelsen den mest kompliserte. Underveis blir ting enklere, mer flytende, og alt blir en opplevelse mye mer verdig å leves, oppleves og føles på. Selvfølgelig har menneskene som møter på alle stadier av enhver ung persons liv sine fordeler.

Så la oss takke foreldrene våre som støttet oss så mye de kunne, opp til en viss alder ga de oss muligheter, klær, tilbehør, dingser og alt det der, de matet oss, både med mat og og med positive følelser, som de ga oss en pille, at de bandasjerte sårene våre etter hvert fall, at de lettet depresjonen vår når vi trodde den var ubrukelig, at de hadde tålmodighet til å studere oss, analysere oss og fortelle oss hva som ville passe oss bedre i de fleste situasjoner, at de gikk oss gjennom parker, til kunstgallerier, gelateriaer og konditorier, at de dyrket noen smaker innen musikk og kunst, at de ga oss første instruksjoner, livets første bruksanvisning.

Vi takker også pedagogene, lærerne og professorene, for de tilbrakte også en god del av tiden med oss, og de har kanskje opplevd det vi opplevde, følelsene på eksamen var ikke bare våre, de var også deres. Vi setter pris på alle gode tanker, hver gang de lot oss forlate timen hvis vi ikke følte oss bra, når de korrigerte oss, når de tvang oss til jeg vet ikke hvilken konkurranse, når de forklarte oss, når vi stavet, leste med dem, når de lærte oss nye ting, når de endret skjebner, når de ga mening til livene våre, når de hjalp oss å styre tiden vår bedre, å slutte å være så spredt som vi var.

Takk fra bunnen av våre hjerter til alle som hjalp oss med å utvikle oss, gå gjennom fordelaktige forandringer, tok oss under deres beskyttende vinger.

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Schöner

Du bist weit weg und du hast mich

Eine immense Kraft

Ich wache jeden Tag lächelnd auf

Was für eine Chance, Sie kennengelernt zu haben

Ich habe lange nicht an die Liebe geglaubt.

Ich möchte in deiner liebevollen Welt bleiben

So verliebt war ich noch nie

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben

Mit dir lerne ich lieben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Ich möchte in deiner liebevollen Welt bleiben

Jeden Tag lächelnd aufwachen

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben

Mit dir lerne ich lieben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Manchmal ohne dich

Der Weg ist hart

Ich möchte, dass du bei mir bist,

Immer mit mir.

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Mai toți ne-am confruntat cu acel moment,

Când vrem să aerisim încăperea în care timpul ni-l petrecem preponderent,

Pe geam ne mai intră câte o musafiră nepoftită,

De toți și de toate fugărită,

Acum stă pe undeva pitită,

Că ea e chitită,

Pe a rămâne la mine în cameră,

Poate nici nu se mai dă dusă în această eră

Care-i va fi foarte prosperă,

Apropo, nu v-am prezentat-o, ea este doamna muscă,

Pentru care, un fenomen de actualitate este borcanul cu zacuscă,

Umblu cu degetele pe tastatură,

Pe care și ea își face veacul, doar de umplutură,

Vreau să mă pun pe cântar,

Ea se pune pe dopul sticlei cu sirop de arțar,

Vreau să merg la aprozar

Acum ea e cea ce stă pe cântar,

Mi-e și frică să o las singură acasă,

Discret, îi fac semn să iasă.

Nu a ieșit,

S-a pus pe lemnul scrijelit,

Al pantofarului,

Apoi, pe un tablou uitat de-al proprietarului.

Nu mă lăsa nici să citesc,

Dar asta, la ea e firesc,

Mă întreb, oare cu ce greșesc,

De zi trece, zi vine, ea e încă la mine, nu glumesc?

A trecut o săptămână, deja s-a aclimatizat,

Datorită confortului furnizat,

Însă, o prind când își face somnul de frumusețe,

Somnul, marea ei feblețe,

Cu o hârtie igienică o iau

Și afară eu o dau.