Plimbare cu motocicleta în franceză

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Kış

--- 1 ---

Korkunç kış, kar bulutlarını havadan süzüyor,

Uzun yolculuk yapan Truva atları gökyüzünde bir yığın halinde toplandı;

Pullar uçuyor, beyaz kelebek sürüsü gibi havada süzülüyor,

Ülkenin solgun omuzlarına ürperti yayılıyor.

Gündüz kar yağıyor, gece kar yağıyor, sabah yine kar yağıyor!

Gururlu taşralı gümüş bir zincirle giyinir;

Bulutların arasında yuvarlak, soluk bir güneş bekleniyor

Geçen yılların arasında bir gençlik hayali gibi.

--- R ---

Tarlalar, tepeler, etrafta, uzaklarda her şey bembeyaz.

Beyaz hayaletler gibi, tereyağda kaybolmuş kavaklar,

Ve yolsuz, izsiz, ıssız bir yerde,

Beyaz duman bulutlarının altında kayıp köyleri görebilirsiniz.

--- 2 ---

Ama kar durur, bulutlar kaçar, arzu edilen güneş

Kar okyanusunu parlatır ve dağıtır.

İşte vadileri aşan hafif bir kızak…

Çıngırakların şıngırtısı neşeli havada çınladı.

--- R ---

Tarlalar, tepeler, etrafta, uzaklarda her şey bembeyaz.

Beyaz hayaletler gibi, tereyağda kaybolmuş kavaklar,

Ve yolsuz, izsiz, ıssız bir yerde,

Beyaz duman bulutlarının altında kayıp köyleri görebilirsiniz.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Amo la pioggia

Adoro la pioggia pazzesca che vuole

Cadere, ferirsi, essere solo lei

Al tavolo della stessa sala arrugginita,

Quando nessuno chiede la risposta ricevuta,

Voglio che resti!

È un richiamo ossessivo alla condivisione dei bisogni

Soprattutto che piova su di noi,

Quando gli spruzzi pesanti vanno fuori strada

Si librano nel cielo e cadono rigidi

Pazzo e nudo!

È la pioggia che cade stridula sulle finestre,

Mi siedo solo alla finestra e tuttavia assente

Quando nessuno chiede riferimento allo sguardo,

Non dico a nessuno, nemmeno a me stesso, che spero

Un sole presente!

Grandi gocce nuziali cospargono forte

Camicia da sposo, Re della Terra

Siediti da solo a tavola, sposati e parti,

Tomnatico e pesante, preso dai venti,

Baci, forgia!

Anche se piove, va tutto liscio

Con le gocce fredde mi chiama a venire,

Soprattutto per dirmi cosa vuole,

Adoro la pioggia pazzesca così com'è

Credere nel destino!

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near.

Amo Parigi

Ogni volta che guardo dall'alto

questa città senza tempo.

Che il suo cielo sia azzurro o grigio,

o i suoi applausi sono forti,

o le sue lacrime sottile,

mi rendo conto sempre più che...

Amo Parigi in primavera,

Amo Parigi in autunno,

Amo Parigi in inverno, quando pioviggina,

Amo Parigi in estate, quando fa caldo.

Amo Parigi in ogni momento,

In qualsiasi momento dell'anno.

Amo Parigi, perché oh, perché amo Parigi?

Perché il mio amore è vicino.

Amo Parigi in primavera,

Amo Parigi in autunno,

Amo Parigi in inverno, quando pioviggina,

Amo Parigi in estate, quando fa caldo.

Amo Parigi in ogni momento,

In qualsiasi momento dell'anno.

Amo Parigi, perché oh,perché amo Parigi?

Perché il mio amore è vicino.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

For en stubbe, for en klage om høsten...

Og den ville veden hyler -

I sneglene runger en bom,

Og damen starter mer ynkelig.

- Hør, du, godt, honnig,

Ikke gråt og ikke vær redd -

Hør hvor hardt, fra dypet,

Jorden for ham kaller oss...

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Őskori halak

Ausztrál kutatókból és űrkutatókból álló csapat megkockáztatta, hogy részt vegyen egy olyan küldetésben, amelyről korábban nem is hallottak, nevezetesen az új Kepler 170 rakétával való utazásra. A rakéta valójában egy prototípus, még fejlesztési fázisban tesztelik, de megígérte, hogy jutalmat kapnak bátorságukért, ha épségben visszatérnek a Földre.

Vállalva azokat a kockázatokat, amelyeknek ki vannak téve, felismerve, hogy lehet, hogy nem látnak újra napvilágot, elfogadták a kihívást, mindent magukkal vittek, amire szükségük volt, kétféle felszerelést kaptak (egyet arra, amikor a rakétában vannak, és egy másikat, amikor hold lesz, és fel kell jutniuk a Jupiter Europa holdjának felszínére). Küldetésük célja az Európa égitest feltárása és elemzése, amelyről több elmélet is hallható, de lényegében semmi konkrétum. Annál nagyobb a rejtély, hogy ezt az "Európa" nevet kapta, egy nagyon általános név, mert ott van Európa kontinense és az Europa FM megalakulása, de látok valami ismerőst ebben a névben, nem sugallja valahogy a gondolat, hogy életformák létezését ígérheti, legyenek azok akár mikroorganizmusok? És ha igaz, akkor: Hogyan nézne ki egy nap az Európán?, Hány óra van ott egy nap?, Mi lenne az átlaghőmérséklet? , Van-e ott valami különleges színű az égbolt, például hogyan látunk a Földön?, Vannak évszakaik, vagy örök tél?, Tekintettel arra, hogy vizes bolygó, van-e apály?

Bátor kutatóink minden kérdésre választ adnak. Az irányítótorony gondoskodik arról, hogy minden szükséges ellenőrzés megtörténjen a felszálláshoz és a motorok beindulásához, a légcsavarok egyre gyorsabban pörögjenek, és lekapcsoljanak. Átjárják a Föld bolygó légkörének minden rétegét, megrázzák, ahogy csak tudják, már a szemüket sem tudják nyitva tartani és elhagyták a légkört. Most a rakéta még mindig Európa felé halad, de lassabb ütemben, mintha lebegne, amit valójában csinál.

Útjuk összegzéseként elmondom, hogy egy hónap után érkeztek Európába, egy olyan hónapban, amikor csak tonhalkonzervvel, a napi étkezést helyettesítő kapszulákkal élték túl, kiszáradtak és csökkent a csontsűrűségük. Egy hónapja nem fürödtek, de a siker áldozatokat követel.

Megérkeztek, kiszálltak a rakétából, Európa befagyott óceánjának felszínén sétáltak. A bokája megcsúszásának és kificamításának veszélye nem olyan, mint a jégpályán, mert a gravitáció nem olyan, mint a Földön, hébe-hóba megérintem a lábammal a felületet, nem állandóan, inkább ugrásszerű séta. Egy lézerrel, amely megolvaszt, felforral, cseppfolyósít bármilyen anyagot, lyukat ütöttek Európa felületén, hogy mintákat, életre utaló bizonyítékokat vegyenek ki. Ezután egy elektromos rudat helyeznek be a lyukba. Amikor lényeket észlel, elindít egy hálót, amelyben elkapja őket. Még negyed óra sem telt el földi időben, hogy már elkaptak valamit. Mi értelme van csapdába esni, ha nem tud kiszabadulni abból a lyukból, mert az túl kicsi? A felfedezők kinagyítják a lyukat a lézerrel. Kihúztak egy nagy állatot, körülbelül akkora, mint a hírekben szereplő partra vetett bálnák. Beraktam egy akkora inkubátorba, és beviszem a rakétába.

Eléggé zsibbadtnak tűnik, már haldoklik attól, hogy elvitték természetes élőhelyéről.

Az egyik kutató atlaszt készít az Európán élő tengeri állatok anatómiájáról. Nézd meg azt a halat, úgy néz ki, mint egy keszeg és egy harcsa kombinálva. A száj elég érdekes, az orra szögletes és bajuszos.

Először azt hitték, hogy ez egy ritka faj a Felinae Purcicae natāre királyságból, de miután vérre szúrták, a DNS-teszt eredménye enyhén szólva megdöbbentő volt.

A kutatók egy fagyott óceáni macskát tartottak fogságban, különösen az édesvízi Nebelungot. Egyike volt azon kevés víz alatti nebelungoknak (úgy tűnik, elég öregnek), akik valójában az Europa hold csendes vizében élnek. Szürke volt, mint a Nebelung macskák a Földön. Hal alakú, de az atlasz szerint macskaféle lenne. Tehát nem lehet más, mint egy fóka, ha macska és hal tulajdonságokkal is rendelkezik.

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

Non ce lo saremmo aspettato

Facendo una passeggiata, tanto tempo fa,

Vedi pedoni pacifici, i semafori li stressano,

Cautamente attraversano,

In panchina, al parco, con il naso nel giornale, si sentono notizie in continuazione,

Vanno al mercato, poi a teatro,

Sono già le quattro

Ancora non mi accorgo di nulla,

Qualcosa come una pulce, ma va molto più ritmicamente,

Vado anche dagli amici, stanno bene, ridono, scherzano,

Passa un'altra ora e mi sto davvero appisolando,

Si addormentarono tutti nello stesso soggiorno,

Rannicchiati insieme, con la porta ancora aperta (lascia passare il gatto), si scusano di aver dormito tutti come in gabbia,

vai a casa il tempo vola

Ciò che viene dopo ci fa venire i brividi,

Amici, agli amici che hanno comprato al mercato, scrivete indignati,

Non li ho mai visti così arrabbiati prima,

"Investi anche nel tipo di shampoo che preferisci,

Qualsiasi cosa, voglio solo usarla

Ci hai riempito di pidocchi

Ci hai deluso, non faremmo mai una cosa del genere,

Vergognatevi,

I tuoi amici che ti mandano solo auguri ti rimproverano"

Sì, beh... farina del giorno, non ho niente,

Ovviamente è tutto solo a livello psicologico,

Leggono troppo i giornali,

Non avevamo nessun posto dove portarci, in Portogallo ero solo stagista,

Non senti, come ti senti?

Non ho niente, ma facciamo comunque un test,

Non posso crederci, ragazza, guarda anche te???!!

Sì ragazza, cosa?...Non posso guardarti i capelli, perché tu...

quale ragazza

Prendi un po' di cotone idrofilo,

Cerco di prenderli, buttarli dalla finestra,

Ma non riesco a catturarne nemmeno uno del genere,

Ragazza, potremmo provare un metodo diverso

Ma chissà che ne valga ancora la pena,

Ci schiariamo i capelli, scegliamo la tonalità più chiara del biondo norvegese,

Dopo, lo dipingiamo nel colore che vogliamo,

I pidocchi non si renderanno nemmeno conto di cosa sta succedendo,

Poiché siamo diligenti, dipingiamo ogni filo del tempio,

Sì ragazza mia, cosa farei senza le tue idee, i pidocchi bruceranno, soffocheranno, non dobbiamo fare nulla, solo stare attenti, districare con rigore, fare in modo di eliminare eventuali visitatori non invitati, da qualche parte, attraverso i capelli, vagano,

Sì ragazza, esattamente, cosa ti stavo dicendo?

Non lo so, nel frattempo stavo guardando un film...

Dopo molti secoli vediamo il risultato...

Il che non avrebbe potuto essere altrimenti...

Ragazza, il colore ha aderito molto bene ai capelli, esteticamente sono soddisfatto,

Ora mi sto pettinando, per vedere cosa è successo a quegli insetti,

Sì, ora sono blu, verdi, sono stati dipinti anche loro, cosa fare?

Faccia, non abbiamo più i pidocchi, siamo scappati, andiamo a festeggiare all'osteria, con una limonata,

Spero che non finiamo come in Portogallo, su quella terrazza in giardino.

(È lì che penseresti che avrebbe preso quei pidocchi...)

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

Familia soțului meu, era chiar numeroasă, șapte fete și un singur băiat , 

dar foarte unită. Ne întânleam destul de des.Ocaziile le cream noi.

Când toate alimentele se  găseau doar la cartelă, fiecare reușea să 

organizeze câte o masă pentru toată familia. În Galați erau patru dintre 

surori  cu soții și copii lor. Dacă bucatele nu erau așa de soi, aveam 

amabilitate, bună dispoziție, muzică și dragoste,ne era deajuns.Gazdele 

eram cu rândul. Când este iubire, nu ai nevoie de mai mult.

     Sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou , de St Paște ne găseau mereu 

împreună. Când natura ne primea în mijlocul ei îi primeam cu drag invitația.

Ne pregăteam mașinile, corturile, undițele, muzica, mâncarea la pachet și cu 

mic cu mare eram pregătiți de escapadă.

     Mergesm, fie la Pădurea Gârboavele, la Lacul Partidului, la plaja Cocuța,

la lacul Brateș și peste tot unde găseam loc să ne înstalăm.Printre cei din gașcă 

era și sora mea cu familia ei.

    La -focul de tabără-începeau poveștile, muzica ne invita la mișcare,

flăcările ,luminau nopțile, se creea o atmosferă de vis, ne încărcam 

bateriile pentru o bouă săptămână de muncă.

             va continua 

Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.

- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!

- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!

După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.

- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!

- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!

- Deci mai ai și pe altcineva?

- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!

- Si ce legătură există între tine și ei?

- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!

- Deci v-ați cunoscut la Fisc?

- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?

- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?

- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!

- Deci vă cunoașteți i?

- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!

Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.

Hârgiog ridică din umeri uimit.

- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!

- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?

- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!

- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?

- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!

- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?

- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!

- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.

- Semneaz-o!

Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.

- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!

- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!

Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.

- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Bouwproject plus wat onzin

Cecilia en haar man zijn van plan om naar een nieuw huis te verhuizen. Ze bleven op internet zoeken naar advertenties van makelaarskantoren. In principe is het niet ingewikkeld wat ze willen, een appartement met drie kamers, twee badkamers, een woonkamer, twee balkons, van de ontdekte, die geen muren of ramen hebben (omdat Cecilia graag in de zon zit, bruint), een keuken, maar ook een opslagruimte voor schoenendozen. De meeste argumenten beginnen vanuit deze opslagruimte, Cecilia's man is het daar niet mee eens. Hij denkt dat de plaats van die dozen precies op het balkon zou kunnen zijn. Bovendien liet de opslagruimte hem niet toe zijn badkamer uit te breiden met een hangmat. Praktisch gezien wil de mens een open badkamer.

Ze kijken rond, op zoek naar aanbiedingen, ze zien een nogal voordelige, een driekamerappartement zoals ze wilden, maar niet in het centrale deel van de stad, maar ergens aan de rand, in het noordwesten van de stad. De locatie zal Cecilia's behoefte aan zon en warmte niet echt bevredigen, maar wat kunnen we doen, we kunnen ze niet allemaal hebben, we moeten nog steeds een aantal selectiecriteria opgeven die ze graag hadden gewild voor hun toekomstige huis.

Ze gaan woensdag rond 9.00 uur op pad om met de bouwers te praten. Maar vanaf de ingang heeft Cecilia een vreemd gevoel. De man vraagt haar waarom het niet goed zou zijn om daar te blijven. Ze begint met een reeks redenen: dat het ver verwijderd is van de kleuterschool van de jongen, van zijn pianolessen, van het gemeentehuis, van de schoonheidssalon die hij bezoekt, van zo'n winkel waar hij zijn boodschappen zou kunnen doen.

Op dit alles geeft de man een zeer "intelligent" antwoord: ,, er is openbaar vervoer". Cecilia zenuwachtig: ,, Dus je gaat me niet helpen om van de ene plaats naar de andere te verhuizen?".

Cecilia's man heeft weer een zin die ons doet afvragen hoe trouw en toegewijd hij is als echtgenoot: "Je hebt een vergunning voor alle categorieën, je wilt echt niet eens scooter rijden, er zijn taxi's die je op elk gewenst moment kunt bellen." moment van de dag en van de nacht." Cecilia is nog feller: ,,Weet je iets, ik heb mijn licenties voor mezelf gehaald, om mezelf te laten zien dat ik het kan, wat is mijn schuld dat ik in het verkeer allerlei gekken heb gehad, die net als jij echt tegen me aan willen botsen? Ik ben bang voor zoveel verkeersdeelnemers.' De man zegt met een verlegen stem tegen haar: 'Oké, ik zal je helpen met de uitstapjes.'

Het is voorlopig rustiger en de twee gaan met de bouwers praten. Ze geven hen een plattegrond van het appartement, zodat ze alle architectonische details in meer detail kunnen zien. De man ziet de kleinere badkamer, waarvan hij een open ruimte wil maken. Cecilia begint met een kritische en moraliserende stem: "Ik begrijp niet waarom je een open badkamer nodig hebt?" Waar heb je dit badkamermodel eerder gezien? In de kroeg?!"

De man zegt dat hij haar wil omdat hij innovatieve ideeën heeft, geen conservatieve, om de dingen eenzijdig te zien zoals Cecilia, om alle muren mooi op orde te hebben, om niet 95 graden gekanteld te komen en dat Cecilia's behoefte aan perfectie hem overbelast, blokkeert , het voelt alsof alles stagneert vanwege haar typische voorkeuren.

Cecilia bloost, zwijgt, maar merkt dingen op. Cecilia zegt: ,,En het lijkt mij dat er zoveel dingen ontbreken, ik zou hier niet blijven, het is een lege ruimte."

De bouwers vertellen hem: "Het is nu leeg, omdat er geen voorwerpen zijn, we zijn er nauwelijks in geslaagd de muren te bouwen. Als je hierheen verhuist, zul je zien dat het huis vorm begint te krijgen, je kunt het inrichten zoals je wilt, aanpassen , en zo."

Cecilia praat met haar man. Ze wil hem ervan overtuigen de verhuizing uit te stellen totdat haar zoon de kleuterschool afmaakt, omdat hij een zeer emotionele jongen is en elke grote verandering een onaangename invloed kan hebben op zijn academische prestaties.

De man is het daar niet mee eens, wijst het voorstel van Cecilia af en belooft de bouwers dat hij er in zal trekken zodra het appartement gebouwd, ingericht en gestuukt is. Hij accepteert echter dat de opbergruimte voor de schoenendozen zich in de open badkamer bevindt.

Cecilia geeft toe, ze ziet dat ze toch niemand heeft om mee te praten, ze heeft nog een laatste verzoek voordat ze het appartement van haar grootouders verlaat, namelijk: wees voorzichtig met alle 20 schilderijen van haar grootouders, verlies ze niet, trek ze aan hun frame niet kapot als hij ze uit de auto haalt en naar het appartement draagt. Hij belooft dat hij voorzichtig zal zijn, dat hij ze niet zal laten vallen, krabben, de reling zal aanraken enzovoort.

De dag van de verhuizing komt, op een vrijdag, hij heeft de jongen nog niet eens opgehaald van de kleuterschool, hij heeft geen kompas in zijn tas, geen kaarten, noch de applicatie "Maps" op zijn telefoon geïnstalleerd, hij heeft om te raden waar het nieuwe huis is. Als het hem thuis goed lukt, zo niet, slaapt hij op straat.

De schilderijen van Cecilia, de arme, zitten in de kofferbak naast twee Aqua Carpatica waterflessen, een zak vol dozen Cremșnit, nog een zak met acht pakken meel, een aquarium, ik weet niet hoeveel dozen servetten, vodden en dat allemaal.

Terwijl hij ze draagt, is hij voorzichtig met elke stap die hij zet, maar omdat hij er vijf in de ene hand heeft en vijf in de andere hand, krabt hij aan de lijst van een schilderij dat hij in zijn rechterhand houdt. Cecilia vermoedt niet wat er is gebeurd totdat haar man hem tegen de muur drukt. Cecilia met haar behendige visie, adelaarsoog dat zelfs het kleinste defect bij +1,75 dioptrie opmerkt, ziet de kras. Hij zegt tegen de man: ,,Morgen wil ik dat je naar de Chinese winkel op de kleine markt gaat en een nieuw, maar nog steeds gouden frame zoals dit koopt. Ik kan niet naar dit schilderij kijken, je hebt het verpest door je onzorgvuldigheid!" En echt, wat was het voor zo'n fortuin? Het was gewoon een schilderij van harige katten.

De man vraagt haar: ,,Maar kan het niet met lijm worden gerepareerd?" Cecilia ergert zich aan zo'n onbekwaamheid, ,Nee, het kan niet met lijm worden gerepareerd. Er zitten krassen op, er ontbreekt geen stukje van het frame... "

De echtgenoot die buiten reflecteert op de woorden van Cecilia: ,,Een vrouw die ook niet weet wat ze wil, wil geen lijm, ik geef haar redenen om lijm te willen." En hij gaat verder met nog moedigere daden, breekt het aquarium in Cecilia ziet alles vanaf het balkon, stuurt haar een bericht aan de telefoon om ook een nieuw aquarium te kopen bij de Chinese winkel en eventueel nieuwe vissen bij de dierenwinkel, terwijl ze moeite heeft om iedereen die in dat aquarium zat te reanimeren, ze neer te zetten van de kraan, onder de waterstraal en in een vaas met bloemen.

Wat moeten we doen? Cecilia's echtgenoot had moeten weten dat "haast de baan bederft".