Moștenire în finlandeză

(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)

Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.

Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,

Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,

Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,

Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,

Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,

Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?

Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.

Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.

Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?

Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.

Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,

Lentila este pur și simplu defectă

Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,

Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?

Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?

Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,

Efortul nu este chiar atât de mare,

Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,

Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,

Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.

Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?

Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Kelebekler

Beyaz ve kırmızı kelebekler,

Ve alacalı, güzel,

Onları ağda yakalarım,

Annem beni terk ettiğinde.

Onları uçarken yakalarım

Ama onları öldürmüyorum;

Ama onlara bakıyorum,

Küçük olmaları,

Ve çok güzeller ve onları seviyorum

Ama ben onları yapmıyorum

Zararı yok, hiç de değil.

Ve eğer oynarsam

Bazılarıyla biliyorum

Ona sahip olmak güzel

Ve internetten herkes,

Onlara yardım ediyorum

Ve uçmaya başla

Onların iradesine göre.

Să facem o călătorie așa în timp,

Ne alegem perioada, peste 10 ani,

Îi mai adăugăm ani Ceciliei,

Frumoasă întotdeauna, indiferent de vârstă,

Frumusețea izvorăște din interiorul ei,

Și se reflectă prin naturalețea ei, simțul umorului, felul ei de a armoniza culori din game cromatice apropiate, prospețimea ei, mereu miroase a cele mai interesante flori indiene, tot ansamblul trăsăturilor care o descriu,

Frumusețea se păstrează, ba chiar mai mult, odată cu vârsta, Cecilia devine mult mai jovială, mai glumeață, mai tolerantă, mai relaxată, mai jucăușă, are o personalitate mai efervescentă să spunem...

La fel de glumeți am putea fi când am relata o întâmplare destul de unică din viața Ceciliei,

La 50 de ani, Cecilia pronunță cuvinte la fel de rapid, de muzical și de corect, cum o făcea pe vremuri,

Totuși, mai sunt și cuvinte sau jocuri de cuvinte care o pun în dificultate, reprezintă o provocare destul de jenantă atunci când se vede nevoită să vorbească în public,

Tot așa putem spune că a pățit și când era la picnic, admiră iarba de un verde smarald,

Toată familia adunată, pe pajiște, alături de vacile care zburdau liniște și molfăiau buruieni, cum mă îndopam în exces, în copilărie, cu gumă din aceea de făcut baloane, cu diametru mare cât luna,

Îmi este practic imposibil să măsor, dar oricum, ieșeau niște baloane destul de măricele,

Cecilia se simte bine, râde, zâmbește, mai mult decât ar fi făcut-o în 50 de ani, îi plac persoanele care au simțul umorului bine dezvoltat, doar că are loc un fenomen straniu, de când a renunțat la dinții ei naturali, în favoarea protezei,

Dentistul i-a recomandat fațetele dentare, dar ea nu, că le pierde ca pe piesele de la jocuri și vrea oricum să se asigure că noua dantură va fi completă și corect făcută, exact ca pentru gura ei, 

Punându-i o substanță cu gust de ciment în gură, dentistul a luat mulajul pentru proteză,

Pește două săptămâni, a fost anunțată să vină să și-o ia și să o folosească cu încredere, că este finisată din toate punctele de vedere,

Cecilia, bucuroasă din cale afară, o ia, face exerciții să se obișnuiască cu ea,

Au trecut cam două săptămâni de când o are, dar Cecilia este o fată adaptabilă, nimic nu o poate face să renunțe la veselia ei, nici chiar faptul că sunt alți dinți,

Era cu prietenii pe pajiște, ce se gândi ea, nimic altceva decât să își exerseze dicția cu noua proteză, rostind calm, cu oarecare precauție, jocuri de cuvinte,

Și zise fata: "She sells seashells by the seashore",

Proteza căzu, se desprinse instantaneu, se putea vedea că ceva nu se întâmplă tocmai firesc, din felul cum i se mișca mandibula,

Proteza ateriză direct în paharul cu vișinată,

Cecilia rămase uimită de ce prostie a avut loc,

Oare ce a făcut dentistul când i-a fixat-o? Se gândea că vrea să fie la pescuit, nu să o ajute pe ea să aibă o dantură mai puțin știrbă, nici cu strungăreața nu a prea ajutat-o, scuzându-se politicos, foarte profesional, spunându-i că de asemenea lucrare dentară se ocupă medicul ortodont, nu dentistul.

Cecilia nu mai știe ce să mai creadă, cum să mai vadă lucrurile pentru a ajunge la un numitor comun cu concluziile ei,

Își imaginează că dentistul doar a păcălit-o, profitând de naivitatea ei, i-a făcut proteza la repezeală, neținând cont de particularitățile gurii ei, de toate detaliile la care ar fi trebuit să se fi uitat, i-a luat banii și a lăsat-o cu o proteză ce lasă de dorit,

Nervoasă, Cecilia nu mai ezită, își deschide repede telefonul (mai are doar 20% baterie, deci trebuie să își reverse frustrările repede și eficient), din lista de contacte îl selectează pe doctorul care i-a făcut acest cadou,

Începe cu polologhiile ei: ,, Bună ziua, (nu știu cât ar mai putea fi de bună) domnule doctor, mă numesc Cecilia, am 50 de ani și am fost la dumneavoastră în urmă cu două săptămâni pentru o proteză, mi-ați luat măsurători, totul a decurs bine la parte de organizare, materialele sunt rezistente, cred că voi putea folosi proteza mulți ani de acum înainte. Singura mea problemă știți care este? Îmi cade din gură de fiecare dată când vreau să vorbesc, nu mă lasă să bolborosesc nici măcar două cuvinte, e groaznic să nu poți vorbi, să nu poți exprima ce ai pe suflet..."

Doctorul:,, Păi, cu mine acum cum vorbiți?"

Cecilia, pe un ton răstit:,, Domnule doctor, vă bateți joc de mine????!!! Am o problemă cu proteza pe care mi-ați creat-o!! Vă rog să vă ocupați în cel mai scurt timp!"

Vine Cecilia la consultații, doctorul se uită, o întreabă pe pacientă mai mult ca și când ar sfătui-o:,,Dar de Corega ați auzit? Știți măcar ce este?

Cecilia: ,, Bineînțeles că știu, este lipiciul pentru proteze."

Doctorul:,, Dacă știți, de ce nu folosiți?"

Cecilia stă și se gândește, face ea și acest compromis și cumpără Corega. După câteva nopți, gingia s-a obișnuit cu produsul, mai mult decât atât, Cecilia recomandă cu căldură Corega, pentru o dantură bine fixată.

Cecilia:,,Este produsul care nu m-a dezamăgit niciodată chiar de la prima aplicare! Corega mi-a schimbat viața!"

Tehdään matka ajassa näin,

Valitsemme ajanjaksomme, yli 10 vuotta,

Lisäämme vuosia Ceciliaan,

Aina kaunis, iästä riippumatta,

Kauneus kumpuaa hänen sisältä,

Ja se heijastuu hänen luonnollisuudessaan, hänen huumorintajussaan, hänen tavassaan harmonisoida värejä läheisiltä kromaattisilta alueilta, hänen raikkauteensa, joka tuoksuu aina mielenkiintoisimmista intialaisista kukista, kaikissa häntä kuvaavissa piirteissä,

Kauneus säilyy, jopa enemmän, iän myötä Ceciliasta tulee paljon iloisempi, hauskempi, suvaitsevaisempi, rennompi, leikkisämpi, hänen persoonallisuutensa on kuohuvampi, sanotaanko...

Voisimme olla yhtä hauskoja, kun kerroimme melko ainutlaatuisen tapauksen Cecilian elämässä,

50-vuotiaana Cecilia lausuu sanat yhtä nopeasti, musiikillisesti ja oikein kuin ennen,

On kuitenkin myös sanoja tai sanaleikkejä, jotka hänet vaikeuksiin, ne ovat melko kiusallinen haaste, kun hän huomaa joutuvansa puhumaan julkisesti,

Voimme myös sanoa, että se tapahtui, kun hän oli piknikillä ihaillen smaragdinvihreää ruohoa,

Koko perhe kokoontui niitylle hiljaa röyhkeilevien ja rikkaruohoja möhkälevien lehmien viereen, kuinka lapsena huutelin itseäni ylimääräisellä purukumilla, jolla valmistettiin ilmapalloja, joiden halkaisija oli yhtä suuri kuin kuu,

Minun on käytännössä mahdotonta mitata, mutta joka tapauksessa sieltä oli tulossa melko suuria ilmapalloja,

Cecilia voi hyvin, hän nauraa, hymyilee, enemmän kuin 50 vuoteen, hän pitää ihmisistä, joilla on hyvin kehittynyt huumorintaju, tapahtuu vain outo ilmiö, koska hän luopui luonnollisista hampaistaan proteesi,

Hammaslääkäri suositteli viiluja, mutta hän ei tee, koska hän menettää ne kuin pelinappulat ja haluaa varmistaa, että uudet hampaat ovat täydelliset ja oikein tehty, aivan kuten hänen suunsa.

Hammaslääkäri laittoi sementin makuista ainetta hänen suuhunsa ja otti muotin hammasproteesille,

Kaksi viikkoa myöhemmin häntä kehotettiin hakemaan se ja käyttämään sitä luottavaisin mielin, että se oli kaikin tavoin valmis,

Cecilia, iloinen saadessaan olla poissa tieltä, kestää sen, harjoittelee tottuakseen siihen,

Siitä on noin kaksi viikkoa, mutta Cecilia on sopeutuvainen tyttö, mikään ei saa häntä luopumaan iloisuudestaan, ei edes se, että on muita hampaita.

Hän ajatteli, että hän oli ystäviensä kanssa niityllä, hän ajatteli harjoittaen sanktiota uudella proteesilla, rauhallisesti, varovaisesti sanoen sanaleikkejä,

Ja tyttö sanoi: "Hän myy simpukankuoria meren rannalla",

Proteesi putosi, se irtosi heti, voit nähdä, että jokin ei ollut aivan luonnollista, leuan liikkumisesta,

Proteesi laskeutuu suoraan kirsikkalasiin,

Cecilia oli hämmästynyt siitä, mitä hulluutta oli tapahtunut,

Mitä hammaslääkäri teki korjattuaan sen? Hän luuli haluavansa kalastaa, ei auttaa häntä saamaan vähemmän vinoja hampaita, hän ei myöskään auttanut häntä paljon sorvin kanssa, pyysi anteeksi kohteliaasti, erittäin ammattimaisesti ja kertoi hänelle, että tällainen hammashoito on oikomislääkäri, ei hammaslääkäri. .

Cecilia ei enää tiedä mitä uskoa, miten nähdä asiat päästäkseen yhteiseen nimittäjään johtopäätöksillään,

Hän kuvittelee, että hammaslääkäri vain huijasi häntä, käyttämällä hyväkseen hänen naiiviustaan, teki hänelle proteesin kiireessä, ottamatta huomioon hänen suunsa erityispiirteitä, kaikkia yksityiskohtia, joita hänen olisi pitänyt katsoa, otti häneltä rahat ja jätti hänelle proteesin, joka jättää paljon tehtävää. olla haluttu,

Hermostunut Cecilia ei enää epäröi, hän avaa nopeasti puhelimensa (hänellä on vain 20 % akkua jäljellä, joten hänen on purettava turhautumisensa nopeasti ja tehokkaasti), hän valitsee yhteystietoluettelosta lahjan antaneen lääkärin,

Hän aloittaa anteeksipyynnöllään: ,, Hei, (en tiedä kuinka hyvä se voisi olla) lääkäri, nimeni on Cecilia, olen 50-vuotias ja kävin kaksi viikkoa sitten proteesissa, otit minulle mitat, kaikki sujui organisoinnin suhteen, materiaalit ovat kestäviä, uskon, että voin käyttää proteesia vielä monta vuotta. Ainoa ongelmani, tiedätkö mikä se on? Se putoaa suustani joka kerta, kun haluan puhua, se ei anna minun mumiseta edes kahta sanaa, on kauheaa olla puhumatta, kun ei voi ilmaista mitä mielessäsi on..."

Lääkäri: No, miten sinä nyt puhut minulle?"

Cecilia, ankaralla äänellä:,, Tohtori, vitsailetko????!!! Minulla on ongelma minulle luomasi proteesin kanssa!! Käsittele se mahdollisimman pian!"

Cecilia tulee neuvolaan, lääkäri katsoo, hän kysyy potilaalta enemmän kuin neuvoisi häntä:,,Oletko kuullut Coregasta? Tiedätkö edes mikä se on?

Cecilia: "Tietenkin tiedän, se on hammasproteesin liima."

Lääkäri:,, Jos tiedät, miksi et käytä sitä?"

Cecilia istuu ja ajattelee, hän tekee myös kompromissin ja ostaa Corega. Muutaman yön jälkeen ikenet tottuivat tuotteeseen, lisäksi Cecilia suosittelee lämpimästi Corega, hyvin kiinnittyneisiin hampaisiin.

Cecilia:,,Se on tuote, joka ei ole koskaan pettänytminua edes ensimmäisestä käyttökerrasta lähtien! Corega muutti elämäni!"

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

A trecut timpul "iubirii" noastre

Amândoi am trăit fericiți în visele noastre

A trecut timpul "iubirii" noastre

Iar apoi mi-am dorit să zbor cu aripile mele.

Am vrut să trăiesc alte iubiri

Pentru alții care mi-a spus:

"Te iubesc" și "pentru totdeauna".

Dar,TU ești acela pe care-l visez noaptea, dragostea mea.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult și nu pot trăi fără tine!

A fost dorința de a învăța

Totul despre viata, poate prea repede

Acesta a fost descoperirea mea, descoperirea vieții,

Cu bucuriile și suferințele ei, cu nebuniile sale.

Am vrut să trăiesc ca și întâia oară

Urmărind orele, pentru a trăi numai în prezent,

Dar, cu cât trăiesc mai mult ofer mai mult.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Paseo en moto

De un tiempo a esta parte, desde el día en que Cecilia obtuvo su licencia categoría A, su vida ha dado un giro interesante. También lo tuvo para las categorías B y C, pero para la A, realmente es una experiencia nueva para ella. El examen fue estresante, especialmente el de la ruta, pero el esfuerzo fue recompensado con la libertad de tirarse pedos donde quisiera, en cualquier momento, a cualquier hora del día o de la noche. El único obstáculo para su libertad es el hecho de que la motocicleta no tiene enganche. ¿Por qué Cecilia necesitaría un archivo adjunto? Buena pregunta... bueno, no lo sé, tal vez para llevarla con la compra al mercado, pasear a su hijo por el campo para mirar los campos, disfrutar de la imagen de los prados salpicados de dientes de león y muchos otros paisajes bucólicos. , para coger su colchón de Jysk y ponerlo (parte del mismo en el archivo adjunto). No me malinterpreten, Cecilia es una persona práctica, ella ve el apego como una extensión de la moto, como si ella manejara el auto y hubiera un asiento trasero, que en estos momentos se siente como un auto con solo dos asientos. Cecilia, viendo las cosas en perspectiva, se dirige en moto al servicio de coches más cercano. Allí habla con los expertos, ellos le muestran las opciones, el precio de cada modelo de accesorio. Cecilia se sienta y mira la lista de modelos de apego. Sopesando todos los precios, elige el accesorio que le parece más barato. El hombre le pregunta si está segura de que es el que quiere, que varios clientes se quejaron después de comprarlo, que había que separarlo completamente de la moto, que no podían confiar en él para transportar personas, objetos, que era solo haciendo mucho ruido (tanto ruido y pocas nueces), que se arrepintieron de haberlo comprado, que tuvieron que acudir varias veces al servicio, como de costumbre, etcétera. Cecilia, firmemente convencida de que ese era el que quería, dijo que ya había tomado una decisión y nada ni nadie podría cambiar su preferencia. El dueño del servicio de automóviles estuvo de acuerdo con ella y encargó un modelo similar al accesorio, pero de mayor calidad. Tuvo que esperar hasta que fuera suyo, porque venía de Holanda. Cecilia no tenía prisa, estaba súper emocionada de que su motocicleta tuviera un accesorio de todos modos. Afortunadamente, estaba muy enérgica, no necesitaba más vitaminas, tampoco dormía por la noche, por el éxtasis de que tal vez el dueño del servicio de automóviles la llamara para que viniera a buscar su maletín.

Un mes después, recibe una notificación por correo electrónico del servicio de automóviles informándole que la pieza está lista y que puede venir con la motocicleta para colocarla en los laterales. Cecilia llegó con algunas ojeras, durante demasiado tiempo había esperado estar lista en el menor tiempo posible. Debía entrar tres veces al campo de maíz. Pero está bien, no sufrió nada, llegó sano y salvo al servicio de coches. Los hombres se lo colocaron, le quedó bien, no se tambaleó, no había nada que sospechar. Al menos eso pensó Cecilia a primera vista. Pero ni siquiera montó una motocicleta con un accesorio para ver cómo se siente la experiencia en sí. Arrancó la moto para volver a casa. De camino a casa, sintió que el accesorio era un poco difícil de llevar, que la motocicleta se hacía más difícil de manejar por eso, especialmente cuando tenía que girar, a la izquierda, a la derecha, donde fuera necesario. Sin embargo, ella no se deja desanimar, va todo el tiempo con el agregado, hasta que un incidente bastante trágico la hace cambiar de opinión.

Una calurosa tarde de agosto fue de compras al hipermercado de la zona. Luego de conseguir todo lo que necesitaba para hacer la lasaña, puso la bolsa con los productos comprados en el archivo adjunto. Salió del estacionamiento de la tienda, mientras caminaba por un camino lleno de baches, porque ella vive en las afueras y así son los caminos, en un momento sintió algo extraño, como si se hubiera desprendido la extensión que llevaba. No se equivocó en absoluto. La agregada llegó al campo de maíz, todos sus productos estaban en el llano. ¿Cómo puede todavía preparar la lasaña del Dr. Oetker en estas condiciones? Cecilia se quedó muda de asombro, pensando que en lugar de la cartera bien podría haber sido una persona. No le gustaban las consecuencias de su deseo imprudente, por lo que hizo un anuncio en la prensa local, vendió el agregado a un precio exorbitante y con el dinero compró una lasaña ya preparada.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Glem nostalgi!

Riven av snøen blant snøklokkene

Det har alltid en hensikt,

Det er et ekko av vinteren som har gått,

Det som ikke lenger vekker en tapt drøm.

Glem nostalgi,

Ingen flere tårer!

Alltid synge

Våren din!

Glem nostalgi

fortid,

Syng glede

At vi møttes.

En gammel kjærlighet etterlater minner,

Men også åpne veier til nye kjærligheter.

Noen ganger ser solen smilende ut.

Glem nostalgi,

Ikke snakk om henne

Og fra blå øyne

Tørk tårene!

Glem nostalgi,

Det er et tidligere emne,

Syng glede

At vi møttes.

Glem nostalgi,

Ingen flere tårer!

Alltid synge

Våren din!

Glem nostalgi,

Ikke snakk om henne

Og fra blå øyne

Tørk tårene!

Og fra blå øyne

Tørk tårene!

Glem nostalgi,

Ingen flere tårer!

Alltid synge

Våren din!

Glem nostalgi

fortid,

Syng glede

At vi møttes.

Glem nostalgi!

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Suya dayanıklı saat

Güzel bir Ocak erken saatleri, Suceava ilçesinin en prestijli teknik kolejlerinden birinde, seçkin İngilizce öğretmenimiz Cecilia'nın (soyadını bilmiyoruz) banyodayız. Özellikle öğretmenler tuvaletinde, kadınlar bölümünde. Telefonda biri 12:30'a, diğeri 2:40'a, ikisi oğluna, biri de sabah 4:50'ye kurulu 4-5 alarmın ardından güne oldukça zor bir başlangıç oluyor. İlk ikisi antibiyotik almaktı, Staphylococcus aureus enfeksiyonu geçirdikten sonra ve oğlunun anaokulundan ona başka kaç tane nozokomiyal ve gram pozitif bakteri getirdiğini bilmiyorum, son alarm ise zamanında gelmesiydi. istasyona gidin ve otobüse binerek liseye gidin (bilmeyenler için Cecilia, ulaşım konusunda 15 yıllık deneyime sahip bir banliyö yolcusu). Normalde Cecilia kendini daha iyi hissedene, iyileşene, daha enerjik hale gelene kadar izin isteyebilirdi ama onu tanıyorsun, nasıl olduğunu biliyorsun. O sadece Olimposluları istiyor, yaptığı her şeyin anlamlı olmasını istiyor, öğrettiği konuyu seviyor ve sadece bu da değil, bu konunun öğretiminde reform yapmak istiyor, hatta öğretme eyleminde devrim yapma ve onu geliştirme eğiliminde. sanat düzeyine getirin. Bulunduğu eyalette fazla mesai yapmayı seçti çünkü bu yıl olimpiyatların öğretmenlik yaptığı lisede yapılacağını biliyor. Ancak bu Cecilia'nın kendine bakacak vakti yoktu, bu yüzden ilk kez tuvalete gitmek zorunda kaldı. Bütün maskarası buğulanmadan yayıldı, neyse ki fazlalıkları ıslak mendille siliyor. Sonra kuru olanlarla burnunu sümkürmeye başlıyor ve zavallı şey üflüyor ki yan kulübelerdeki öğretmenler de eğleniyor. "Biliyorsun Cecilia, evin etrafındaki ormanı kesmek için kullandığım bir çim biçme makinem var ve o da aynı sesleri çıkarıyor." gibi yorumlar yağıyor. Sevgili öğretmen arkadaşlarım, empati yapın ve Cecilia'nın sorununa gülmeyi bırakın, yağmurdan sonra mantarlar gibi ortaya çıkıp dolaşan mikropların şaka olmadığını, dünyanın sonunun geldiği izlenimini ediniyorum, ama gerçek bu, ekolojik dengesizlikler, kirlilik ve bakteriler ortaya çıktı. Ve küresel ısınma onların gelişmesine yardımcı oluyor... Neyse... Cecilia burnunu sümkürmeye de başka her şey kadar tutkuyla bakıyor, 10.000 yıl önce ihtiyacım olan bazı kitaplarda bana yardım etmedi mi? Elbette evet ama şunu söylemek istiyorum ki evinde duvarların rengini, sıvasını, tabloları varsa avizelerine kadar kitaplarının olduğunu bile göremiyorsunuz. Ve dairenin neredeyse her odası böyle görünüyor. Yaptığı işe tutkuyla bağlı olduğunu ve ona iyi davranıldığını çok çabuk anladım. Herhangi bir şeyde tutku bulmak zor, gerçekten hiçbir şeyin mantıklı olmadığını düşünüyorum ya da belki de onu bulana kadar aramaya devam etmeliyim.

Hikayemize dönersek Cecilia burnunu sümkürüyor, dokuyu salgılarla ve kan pıhtılarıyla doldurduktan sonra atıyor, su çekiyor. Ne yazık ki, mendille birlikte eylül ayındaki doğum günü için bir arkadaşından aldığı o şık, modern saat de çöpe gitti. Bileğinden kaydı, çünkü gereksiz acelesi yüzünden (zaten oraya ilk varan oydu) tutamağa yeterince sert basmamıştı. Biraz bağlam vermek gerekirse saatin, suya karşı başarılı bir şekilde direnen, ısıya dayanıklı bir bileziği var, kutunun üzerinde en azından "500 ATM suya dayanıklılık" yazıyordu. Japon üreticiler, Cecilia'nın taktığı ürünün kalitesi konusunda yalan söylemiyorlardı; Casio G-Shock saat, bir kadın eli için biraz fazla büyük, siyah, yuvarlak kadran, saatleri mavi Arap rakamlarıyla gösteriyordu. Direniyor, bugün bile sağlam, ancak kanalizasyon yoluyla farklı bir rota izleyerek her yere eşlik etmek yerine Suceva suyuna taştı. Cecilia paniğe kapılır, gazeteye bir ilan verir, şehrin her yerine saatin resimlerini içeren posterler asar ve onu bulanlara bir ödül vaat eder.

Arama başladıktan bir ay sonra kendisine bunun bulunduğu ve gelip onu alması gerektiği bilgisi verilir. O ofise gelir ve kendisine saati veren kasadaki bayanla konuşur. Cecilia nasıl tepki vereceğini gerçekten bilmiyor; bu onun saati ama sanki yokmuş gibi. Ne kadar süredir suyun içinde her şey dökülmüş, asker yeşili bir renk almış, evde ister cımbızla, ister tırnak törpüsüyle, ister deterjanla, ister başka temizlik ürünleriyle çıkarmaya çalışacak. bulabilir. Cidden ilk başta o kadar da beğendiği saate hiç benzemiyor...

Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!

Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…

Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.

Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.

- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!

- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!

Nu se schimbase deloc…

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...

E vorba de bătrânețe de boală, când omul e sătul de viață care devine de netrăit.

Boală, netratabilă, suferințe inutile, agonii, când ajungi singur la concluzia să spui:

Doamne, ia-mă la tine, că nu mai pot și ești conștient de ce vrei.

      Mi-se pare inuman să lași un om pradă durerii, când nu-și mai găsește leacul.

      Atât cât e conștient își poate singur hotărâ soarta. De aceia pledez:

-Eutanazierea la cerere-.Sunt diagnostice ce-l degradează pe om. Dacă nu mai judecă,

trăiește ca o legumă, nu mai suferă, dar dacă mintea-i judecă cine știe cât suferă?

Ce a fost și ce-a fost și ce a ajuns? câtă umilință? cine știe? Lasă-l pe el să hotărască,

dă-i această șansă...

       Sunt bătrâni abandonați și sunt mulți prin cămine și spitale...în ce condiții de groază...

Îi întreabă cineva dacă își mai doresc așa o viață? Dacă încă suntem umani ne doare 

suferința lor. Dar va fi o luptă grea, e o ideie nouă și ideile noi sunt niște inepții 

greu de înțeles pentru unii.

                                      va urma...

Articolul 576 — Libertatea de exprimare

(1) Creștinul are dreptul să își exprime credința, opiniile și convingerile în mod pașnic.

(2) Nimeni nu trebuie împiedicat să vorbească despre credința creștină doar pentru faptul că aceasta este religioasă.

(3) Exercitarea libertății de exprimare trebuie să respecte drepturile și demnitatea celorlalți.

Articolul 577 — Mărturisirea publică a credinței

(1) Creștinii au dreptul să își mărturisească public credința.

(2) Mărturisirea poate fi realizată prin cuvânt, scris, artă, educație, muzică și alte forme pașnice.

(3) Nimeni nu poate fi obligat să accepte o credință prin constrângere.

Articolul 578 — Apărarea credinței prin cuvânt

(1) Creștinul poate răspunde criticilor aduse credinței sale.

(2) Apărarea credinței trebuie făcută prin argumente, respect și adevăr.

(3) Violența nu reprezintă o metodă legitimă de apărare a credinței.

Articolul 579 — Critica religiei

(1) Persoanele pot critica idei și doctrine religioase în limitele legii.

(2) Creștinii au dreptul să răspundă criticilor.

(3) Disputa religioasă trebuie să rămână, pe cât posibil, în domeniul ideilor și argumentelor.

Articolul 580 — Interzicerea amenințărilor

(1) Nimeni nu trebuie amenințat pentru credința sau opiniile sale.

(2) Amenințarea nu este un mijloc legitim de convingere.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 581 — Libertatea de întrunire

(1) Creștinii au dreptul să se întrunească pașnic.

(2) Comunitățile pot organiza întâlniri, conferințe, activități caritabile și evenimente religioase.

(3) Întrunirile trebuie să respecte legea.

Articolul 582 — Procesiunile religioase

(1) Comunitățile creștine pot organiza procesiuni religioase în condițiile legii.

(2) Participanții trebuie să respecte ordinea publică și drepturile celorlalți.

(3) Procesiunile trebuie să fie pașnice.

Articolul 583 — Libertatea presei creștine

(1) Creștinii au dreptul să creeze publicații religioase.

(2) Presa creștină poate prezenta învățături, opinii, studii și informații religioase.

(3) Publicațiile trebuie să respecte legea și drepturile persoanelor.

Articolul 584 — Cărțile creștine

(1) Creștinii au dreptul să scrie, publice și distribuie cărți religioase.

(2) Biblia și literatura creștină pot fi studiate și promovate în mod liber, în limitele legii.

(3) Nicio persoană nu trebuie obligată să citească o carte religioasă.

Articolul 585 — Bibliile

(1) Creștinii au dreptul să dețină și să citească Biblia.

(2) Comunitățile religioase pot organiza studii biblice.

(3) Studierea Bibliei trebuie încurajată ca activitate educativă și spirituală.

Articolul 586 — Educația religioasă

(1) Educația religioasă poate fi oferită potrivit tradiției creștine și cadrului legal.

(2) Pot fi studiate Biblia, istoria creștinismului, teologia și tradițiile creștine.

(3) Educația trebuie să respecte libertatea de conștiință.

Articolul 587 — Studiul Bibliei

(1) Creștinul are dreptul să studieze Scriptura.

(2) Studiul biblic trebuie să urmărească înțelegerea textului și aplicarea responsabilă a învățăturilor sale.

(3) Interpretările diferite trebuie discutate cu respect.

Articolul 588 — Cultura creștină

(1) Cultura creștină poate fi exprimată prin pictură, icoane, muzică, literatură, arhitectură și alte forme artistice.

(2) Comunitățile sunt încurajate să păstreze patrimoniul creștin.

(3) Cultura trebuie să promoveze demnitatea și frumusețea, nu ura.

Articolul 589 — Muzica religioasă

(1) Creștinii au dreptul să compună și să interpreteze muzică religioasă.

(2) Cântarea religioasă poate constitui o formă de rugăciune și educație.

(3) Comunitățile pot păstra propriile tradiții muzicale.

Articolul 590 — Arta religioasă

(1) Arta creștină poate reprezenta scene biblice, sfinți, simboluri și teme spirituale.

(2) Fiecare tradiție creștină își poate păstra stilul artistic propriu.

(3) Arta religioasă trebuie respectată în cadrul comunității care o folosește.

Articolul 591 — Patrimoniul creștin

(1) Bisericile istorice, manuscrisele, icoanele, obiectele liturgice și alte bunuri de patrimoniu trebuie protejate potrivit legii.

(2) Patrimoniul creștin reprezintă o parte importantă a istoriei comunităților creștine.

Articolul 592 — Internetul

(1) Creștinii au dreptul să folosească internetul pentru rugăciune, educație, predicare și comunicare.

(2) Comunitățile pot crea site-uri, platforme și canale religioase.

(3) Activitatea online trebuie să respecte drepturile celorlalți.

Articolul 593 — Combaterea urii online

(1) Creștinul nu trebuie să folosească internetul pentru amenințări sau incitarea la violență.

(2) Insultele repetate, hărțuirea și intimidarea online trebuie combătute.

(3) Credința trebuie mărturisită și în mediul digital cu responsabilitate.

Articolul 594 — Protecția copiilor pe internet

(1) Copiii trebuie protejați împotriva exploatării și abuzului online.

(2) Părinții, școlile și comunitățile religioase sunt încurajate să îi educe pe copii privind siguranța digitală.

(3) Materialele ilegale și exploatarea minorilor sunt condamnate.

Articolul 595 — Educația pentru pace

(1) Educația creștină trebuie să încurajeze pacea.

(2) Copiii și tinerii trebuie învățați să rezolve conflictele fără violență.

(3) Iertarea și responsabilitatea trebuie prezentate ca valori importante.

Articolul 596 — Educația pentru adevăr

(1) Creștinul este chemat să verifice informațiile înainte de a le răspândi.

(2) Minciunile și informațiile false nu trebuie răspândite intenționat.

(3) Educația trebuie să dezvolte discernământul.

Articolul 597 — Educația civică

(1) Creștinul este și membru al societății civile.

(2) Credința creștină nu îl scutește de respectarea legilor.

(3) Creștinii sunt încurajați să participe responsabil la viața societății.

Articolul 598 — Responsabilitatea față de comunitate

(1) Creștinul este chemat să contribuie la binele comunității.

(2) Ajutorarea aproapelui, voluntariatul și activitățile caritabile sunt încurajate.

(3) Comunitatea trebuie să îi sprijine pe cei vulnerabili.

Articolul 599 — Libertatea și responsabilitatea

(1) Libertatea nu înseamnă dreptul de a face rău altora.

(2) Fiecare libertate trebuie exercitată cu responsabilitate.

(3) Creștinul trebuie să își folosească libertatea pentru adevăr, bine și pace.

Articolul 600 — Marele principiu al libertății creștine

(1) Creștinul are libertatea de a crede, de a se ruga, de a vorbi, de a învăța și de a mărturisi Evanghelia.

(2) Această libertate trebuie exercitată fără violență, fără ură și fără încălcarea demnității celuilalt.

(3) Libertatea creștină trebuie unită cu adevărul, iubirea aproapelui, responsabilitatea și respectarea legii.

Prolog — Clopotele din Tâmpa

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

Unii aduceau saci cu grâu.

Alții aduceau lemne.

Alții își aduceau familiile.

Și toți spuneau același lucru:

— Vin.

Nimeni nu mai întreba cine.

Se știa.

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

Avea peste șaptezeci de ani.

Părul îi era alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar ochii îi erau limpezi.

În fața lui se afla un tânăr.

Îl chema Andrei.

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

Nu era cavaler.

Nu era boier.

Nu era conducător de oști.

Era doar un om din Brașov.

— Părinte, spuse el, au venit solii.

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

— Știu.

— Spun că armata e aproape.

— Știu.

— Spun că trebuie să plecăm.

Serafim se întoarse încet.

— Și tu vrei să pleci?

Andrei coborî privirea.

— Nu.

— Atunci de ce ai venit?

Tânărul tăcu.

Apoi răspunse:

— Mi-e frică.

Bătrânul zâmbi trist.

— În sfârșit, ai spus adevărul.

Andrei îl privi surprins.

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi din nou.

Oamenii se opriră în stradă.

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

Suna pentru primejdie.

Și atunci Brașovul înțelese.

Războiul venise.

---

Capitolul I — Cetatea

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

Se reparau porți.

Se întăreau ziduri.

Se cărau pietre.

Se pregăteau provizii.

Femeile coseau haine pentru răniți.

Copiii duceau apă.

Bătrânii pregăteau bisericile.

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

Nu se cerea moartea nimănui.

Nu se cerea răzbunare.

Se cerea putere.

Se cerea înțelepciune.

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

Una îi tăia sprânceana.

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

— Nu.

— Atunci ține-o.

Andrei o primi.

— E grea.

— Nu sabia e grea.

Mihail privi spre munți.

— Ceea ce urmează este greu.

Andrei privi și el.

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

Apoi mii.

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

Ca o mare de foc.

— Câte sunt? întrebă Andrei.

— Destule.

— Putem să-i oprim?

Mihail tăcu.

— Nu știu.

Andrei se uită la el.

— Cum adică nu știi?

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

— Atunci ce facem?

Mihail zâmbi.

— Ne facem datoria.

---

Capitolul II — Predica

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

Țărani.

Negustori.

Meșteșugari.

Soldați.

Călugări.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Toți așteptau.

Serafim urcă treptele bisericii.

În mâna dreaptă ținea o cruce.

În stânga, o Evanghelie.

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

Ridică Evanghelia.

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

Mulțimea tăcu.

— Cetatea adevărată este în inima omului.

Un copil începu să plângă.

Mama lui îl strânse la piept.

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

Ridică crucea.

— Casele voastre.

Oamenii ascultau.

— Copiii voștri.

Tăcere.

— Bisericile voastre.

Și mai multă tăcere.

— Libertatea voastră de a vă ruga.

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

— Amin!

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

— Amin!

Serafim coborî crucea.

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

Mulțimea rămase tăcută.

Apoi preotul adăugă:

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

---

Capitolul III — Solul

În a treia zi veni un sol.

Purta haine otomane.

Era înalt și avea o barbă neagră.

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

Mihail îl privi.

— Și de ce ai venit?

— Cu un mesaj.

— Spune-l.

Yusuf desfăcu pergamentul.

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

Mihail îl privi lung.

— Și dacă nu?

Yusuf nu răspunse.

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

Yusuf împături pergamentul.

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

— Este frumoasă.

Mihail îl surprinse.

— Ce?

— Biserica.

Căpitanul se uită și el.

— Da.

Yusuf oftă.

— Și noi avem locuri frumoase.

Mihail îl privi cu atenție.

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

Yusuf zâmbi trist.

— Poate.

Apoi plecă.

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

Serafim clătină din cap.

— Nu știu.

— Era dușmanul nostru.

— Da.

— Și totuși...

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

Mihail privi focul.

— Războiul complică toate lucrurile.

— Nu, fiule.

Serafim îl privi.

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

---

Capitolul IV — Prima noapte

Tunurile au început înainte de răsărit.

Primul bubuit zgudui ferestrele.

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

Al treilea trezi întregul oraș.

Andrei se afla pe zid.

— Vin!

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

Mii de oameni înaintau.

Tobele băteau.

Caii alergau.

Scările erau ridicate.

Berbecii erau împinși înainte.

Mihail ridică sabia.

— Nu trageți până nu ajung aproape!

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

— Părinte...

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

— Da?

— Mi-e frică.

— Știu.

— Iar?

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

Primele scări loviră zidurile.

Atacatorii urcau.

Apărătorii respingeau.

Noaptea devenise foc.

Metalul lovea metalul.

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

Tânărul îngheță.

Ochii celor doi se întâlniră.

Pentru o clipă, totul dispăru.

Nu mai era cetate.

Nu mai era armată.

Erau doi oameni.

Apoi Mihail strigă:

— Andrei!

Tânărul se feri.

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

Andrei rămase nemișcat.

Mihail îl apucă de braț.

— Dacă eziți, vei muri.

— Nu vreau să omor.

— Nici eu.

Mihail privi spre câmpul de luptă.

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

Andrei înțelese.

Nu îi plăcea.

Dar înțelese.

---

Capitolul V — Iarna

Asediul dură săptămâni.

Apoi luni.

Zăpada acoperi munții.

Apa îngheță în găleți.

Grâul începu să se împuțineze.

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

Soldații dormeau câteva ore.

Copiii nu mai râdeau.

Dar clopotele continuau să bată.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Uneori doar o singură dată.

Dar băteau.

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

Acolo îl găsi pe Serafim.

Bătrânul stătea în genunchi.

— Părinte?

— Da.

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

Serafim rămase tăcut.

— Nu știu.

Andrei se încruntă.

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

— Dar atunci ce avem?

Serafim se ridică.

— Credința.

— Și dacă murim?

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

Andrei îl privi.

— Atunci ce este?

Serafim se apropie de icoană.

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

---

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

Avea patruzeci de ani.

Soțul ei murise în primul atac.

Avea doi copii.

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

— Pentru patru zile.

Ana privi spre depozit.

— Nu.

— Ce?

— Mai avem.

— Unde?

Femeia îi conduse într-o pivniță.

Acolo erau ascunși saci cu făină.

— De ce nu ai spus?

Ana îl privi.

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

Mihail își scoase mănușa.

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

— Știu.

— Și acum îți dai și mâncarea?

Ana răspunse:

— Nu dau mâncarea.

— Atunci?

— Dau ceea ce avem.

Mihail înțelese.

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

O bucată de pâine.

Un sac de cartofi.

Un borcan cu miere.

Un pumn de nuci.

Oamenii își împărțiră proviziile.

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

---

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

Dar nu toți erau curajoși.

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

Își pierduse averea.

Își pierduse casa de la marginea orașului.

Își pierduse fratele.

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

Avea doar paisprezece ani.

— Tată!

Pavel se întoarse.

— Du-te!

— Ce faci?

— Te rog!

— Vrei să-i lași să intre?

Pavel începu să plângă.

— Nu mai pot.

Fata se apropie.

— Dar ceilalți pot?

Pavel se prăbuși în genunchi.

— Nu știu ce să fac.

Fata îl îmbrățișă.

— Atunci vino cu mine.

Împreună merseră la paznici.

Pavel mărturisi.

Poarta fu întărită.

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

Unii cereau moartea lui.

Dar Serafim interveni.

— Dreptatea trebuie făcută.

Apoi privi spre Pavel.

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

Pavel fu întemnițat.

Nu ucis.

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

---

Capitolul VIII — Focul

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

Focul se răspândi.

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

Oamenii alergară cu găleți.

Andrei intră în clădire.

— Ieși! strigă Mihail.

— Sunt oameni înăuntru!

— Andrei!

Tânărul intră.

Găsi doi copii.

Îi ridică.

Îi scoase afară.

Apoi se întoarse.

Într-un colț găsi un soldat rănit.

Nu purta uniforma apărătorilor.

Era un soldat otoman.

Andrei se opri.

Omul era aproape inconștient.

— Ajutor...

Andrei îl ridică.

Îl scoase și pe el.

Când Mihail îl văzu, întrebă:

— Cine este?

— Un rănit.

— De-al nostru?

Andrei clătină din cap.

Mihail privi soldatul.

Apoi spuse:

— Atunci este un om.

Soldatul fu dus la bolniță.

Acolo primi apă.

Pansamente.

Mâncare.

Când își reveni, întrebă:

— De ce?

Călugărul îi răspunse:

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

Soldatul privi icoana din cameră.

Nu spuse nimic.

---

Capitolul IX — Ultimul asalt

Primăvara veni.

Zăpada începu să se topească.

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

Armata pregătea atacul final.

Mihail adună comandanții.

— Nu mai avem suficienți oameni.

— Câți?

— Prea puțini.

— Tunuri?

— Și mai puține.

— Provizii?

Mihail tăcu.

Toți înțeleseră.

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

Nimeni nu răspunse.

— Nu vă promit că vom trăi.

Tăcere.

— Nu vă promit că vom birui.

Tăcere.

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

Andrei se uită la oameni.

Văzu soldați.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Preoți.

Negustori.

Fierari.

Țărani.

Toți stăteau împreună.

Atunci înțelese.

Brașovul nu era zidul.

Brașovul erau oamenii.

---

Capitolul X — Ultima zi

Dimineața începu cu ceață.

Apoi se auziră tobele.

Apoi cornurile.

Apoi strigătele.

Armata înainta.

Porțile fură lovite.

Tunurile trăgeau.

Zidurile se cutremurau.

O parte se prăbuși.

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

Mihail ridică sabia.

— Înapoi!

Andrei lupta lângă el.

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

Dinspre munți se auzi un vuiet.

Mihail ridică privirea.

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

Oastea aliată sosise.

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

Cavalerii dinspre apus veniseră.

Oameni din satele din jur veniseră.

Țărani înarmați.

Soldați.

Mercenari.

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

Bătălia deveni uriașă.

Seara, câmpul era acoperit de fum.

Apoi se făcu liniște.

Atacul se oprise.

Brașovul rezistase.

---

Capitolul XI — După luptă

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

Nu era nimeni care să danseze.

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

Prea mulți muriseră.

Pe ziduri erau crăpături.

Casele erau arse.

Bisericile aveau ferestre sparte.

Piața era plină de moloz.

Andrei mergea printre ruine.

Îl găsi pe Mihail.

Căpitanul stătea lângă un zid.

— Am câștigat? întrebă Andrei.

Mihail îl privi.

— Nu știu.

Andrei zâmbi amar.

— Iar „nu știu”.

— Da.

Mihail se uită spre cimitir.

— În război, victoria este un cuvânt greu.

Serafim veni lângă ei.

În mâini ținea o cruce.

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

Bătrânul răspunse:

— Îngropăm morții.

— Și apoi?

— Reparăm casele.

— Și apoi?

— Ridicăm bisericile.

— Și apoi?

Serafim zâmbi.

— Ne amintim.

---

Capitolul XII — Yusuf

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

Printre ei se afla Yusuf.

Andrei îl recunoscu.

— Tu.

Yusuf zâmbi obosit.

— Eu.

— Ai fost la porți.

— Da.

— De ce ai venit?

Yusuf privi spre ruine.

— Pentru că am primit un ordin.

Andrei tăcu.

— Și acum?

Yusuf oftă.

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

Andrei se uită la el.

— Ce vrei să spui?

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

— Dar eu am văzut oameni.

Serafim se apropie.

— Și noi am văzut un om.

Yusuf îl privi.

— De ce mă tratați cu milă?

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

Yusuf coborî privirea.

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

Serafim răspunse:

— Dumnezeu îi vede pe toți.

---

Capitolul XIII — Crucea

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

Casele fură reconstruite.

Zidurile reparate.

Fântânile curățate.

Bisericile restaurate.

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

Nici numele unui general.

Nici numele vreunui erou.

Era scris doar:

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

Mihail îl privi.

— De ce atât de simplă?

— Pentru că nu vreau să uităm.

— Ce?

Andrei se opri.

— Că am fost aproape să pierdem totul.

— Și totuși n-am pierdut.

Andrei privi spre biserică.

— Am pierdut oameni.

Mihail tăcu.

— De aceea trebuie să ne amintim.

---

Epilog — Ultima Cruciadă

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

Andrei zâmbi.

Era bătrân.

Părul îi albise.

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

Dar ochii îi erau aceiași.

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

— Și a fost?

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

— Nu.

— Atunci de ce?

Bătrânul se aplecă spre copil.

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

Copilul se miră.

— Mai sunt războaie?

— Nu despre asta vorbesc.

Andrei făcu semnul crucii.

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

— Cu cine?

Bătrânul privi spre munți.

— Cu frica.

Apoi spre biserică.

— Cu ura.

Apoi spre oraș.

— Cu lăcomia.

Și, în cele din urmă, spre copil.

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

Copilul tăcu.

Andrei continuă:

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

— Și cine a câștigat?

Bătrânul zâmbi.

— Cel care și-a păstrat sufletul.

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

Peste zidurile vechi.

Peste Tâmpa.

Peste mormintele celor căzuți.

Peste casele ridicate din nou.

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

Andrei închise ochii.

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

Focul.

Tunurile.

Strigătele.

Zidurile.

Crucea.

Și glasul bătrânului Serafim:

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

Apoi clopotul bătu din nou.

Iar Brașovul tăcu.

Nu de frică.

Ci de recunoștință.

Pentru cei care plecaseră.

Pentru cei care rămăseseră.

Pentru credința păstrată.

Pentru casele reconstruite.

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

Și pentru pacea care venise după război.

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

Deveni o legendă.

Nu despre ură.

Nu despre răzbunare.

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

Un clopot care nu chema la război.

Ci la rugăciune.

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

Nu când armatele au plecat.

Nu când zidurile au fost reparate.

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

Sfârșit.