Nu stia sa atinga inima decit strivind-o

" Este pentru fiecare din noi, într-un colț al acestei lumi, un suflet răsfrânt în mii de bucățele, de al nostru dor!"

Pasat V.

     Viața ta de fapt e... un tramvai... în care tu... nu ești nimeni altul decât un pasager. Un călător. Si uneori se va găsi un locușor liber pentru tine... în el. E de fapt un tramvai... cu multe persoane... mii. E un tramvai cu mii de fețe... necunoscute, care unii din ei se vor dovedi a fi doar niște persoane neutre... pentru tine. Fețe... care mai de care... vesele, posomorâte... Unele îți vor dărui căldură... altele nimic mai mult decât doar un zâmbet fals, și... atât de rece. Plin de indiferență... gelozie... ură, ce te vor ține la distanță.

     Vei fi la începutul călătoriei... te vei plimba pe străzi necunoscute... printre clădiri... Fiind la prima stație... vei fi curio(a)s(ă). Vei sta liniștit(ă) pe scaunul de lângă fereastra puțin aburită și vei privi cu ochii larg deschiși în jurul tău. Fiind curio(a)s(ă) de ce va urma.

Vei fi un simplu călător... ca și celelalte mii și mii de fețe. Le vei privi. Unele te vor atrage. Vei fi pur și simplu cucerită de frumusețea lor. Unii din ei  vor fi criminali de frumoși. Îți vor părea necunoscuți toți, dar... vei fi fericit... 

     Unii din călători îi vei păstra la distanță... alții vor fi asemeni unei cheițe. Vor descuia ușa sufletului tău... atât de ușor. Si vor păși încrezuți. Deci, acei cu o frumusețe plină de venin... dulce... Se vor așeza lângă tine, micșorând distanța dintre voi... Si atunci, acel rece... acea indiferență va fi înlocuită de un foc... ce s-a aprins brusc... în inima ta. Doar în inima ta. Si va arde. Iar " criminalul" va sta tiptil lângă tine, încălzindu-se.

     Sufletul tău va fi asemeni unei oglinzi în care " vânătorul de inimi" își va putea admira frumusețea nemaipomenită. Sufletul tău va fi o oglindă ce va fi ținută  în mâinele lui... simțindu-i atingerea... până și pulsul. Te va ține pe picioare... în brațele lui... fiind încălzit(ă). Si nici priveliştea de după sticla gălbuie nu te va mai atrage... ci doar acest suflet. Doar alături de el, timpul se va opri în loc.

     Vor trece multe stații... le vei privi preț de câteva secunde, întorcându-ți apoi privirea către ochii ce mențin focul... Si, cu fiecare secundă, te asiguri ca e un " foc veșnic". Îți vei  întoarce privirea către "atotputernicul"... către "stăpânul tău"...care îți știe respirația... care îți poate da aripi să te ridici până la cer sau... te poate pur și simplu " șterge". Te poate anula, doar printr-un cuvânt.

     Vor trece multe stații... cărora nu le vei da o mare importanță. Va trece o stație... două....trei... Si se va apropia stația... a nu știu câta....la care persoană ce era până și aerul pentru tine, va trebui să părăsească tramvaiul...să plece... pur și simplu din viața ta. A sosit stația lui. Va coborî... urcând în alt tramvai continuându-și călătoria. Vei cădea pur și simplu...jos...pe pardoseala atât de rece... ca și acele mii de fețe care le cunoscusei încă de la prima stație.

     Vei cădea, iar sufletul tău... se va face mii de bucăți. Vor fi atât de multe... și mici... Iar de ar sta cineva să le privească, în fiecare ciob vor zări chipul hoțului ce ți-a furat inima. Te va privi rece pregătindu-se de ieșire. Ușile se vor deschide, și va ieși. Va intra un vânt rece ce te va îngheța... complet. Însa nu și focul. El va continua să ardă. Si nu îl va stinge nici un vânt... nici ploaia... oricât de rece ar fi.

     Călătoria va continua... tu însă vei sta la pământ. În mii de bucățele. Si doar un călător... se va apropia de tine... Atingându-te cu vârful degetelor va încerca să te adune. Însă atingerea va fi asemeni unei săgeți. Atât de dureroasă. Va încerca să te adune, însă... în zadar... Nu el/ea e antidotul tău.

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

• Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
• Dar doctorii spun că nu are nimic.
• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

• Care este camera mea?
• Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

• Nu cred.
• Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
• Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

• Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

• Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

• Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

• Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggeprojekt plus noget sludder

Cecilia og hendes mand planlægger at flytte ind i et nyt hus. De blev ved med at søge på internettet efter annoncer fra ejendomsmæglere. I princippet er det ikke kompliceret, hvad de vil have, en lejlighed med tre værelser, to badeværelser, en stue, to altaner, fra de opdagede, som ikke har vægge eller vinduer (fordi Cecilia kan lide at sidde i solen, at tan) , et køkken, men også et opbevaringsrum til skoæsker. De fleste af argumenterne tager udgangspunkt i denne opbevaringsplads, Cecilias mand er ikke enig i. Han mener, at de kassers plads kunne være lige på altanen. Plus, lagerplads ville ikke lade ham udvide sit badeværelse med en hængekøje. Næsten mennesket ønsker et åbent badeværelse.

De ser sig omkring, leder efter tilbud, de bemærker en ret fordelagtig en, en treværelses lejlighed, som de ønskede, men ikke i det centrale område af byen, men et sted i udkanten, i den nordvestlige del af byen. Beliggenheden vil ikke rigtigt tilfredsstille Cecilias behov for sol og varme, men hvad kan vi gøre, vi kan ikke få dem alle sammen, vi må stadig opgive nogle af de udvælgelseskriterier, de gerne ville have til deres kommende Hus.

De går omkring kl. 9 på onsdag for at tale med bygherrerne. Men lige fra indgangen har Cecilia en mærkelig følelse. Manden spørger hende, hvorfor det ikke ville være godt at blive der. Hun begynder med en række grunde: at det er langt fra drengens børnehave, fra hans klaverundervisning, fra rådhuset, fra den skønhedssalon, han besøger, fra enhver butik, hvor han kunne gøre sine indkøb.

Til alt dette giver manden et meget "intelligent" svar:,, der er offentlig transport". Cecilia nervøs:,, Så du skal ikke hjælpe mig med at flytte fra et sted til et andet?".

Cecilias mand har igen en replik, der får os til at undre os over, hvor trofast og dedikeret han er som ægtemand: "Du har tilladelse til alle kategorier, du gider virkelig ikke engang køre på scooter, der er taxaer, som du kan ringe til evt. tid på dagen og fra natten." Cecilia er endnu hårdere:,, Du ved noget, jeg fik mine kørekort for mig selv, for at vise mig selv, at jeg kan, hvad er min skyld, at jeg i trafikken har haft alle mulige særlinger, som dig, der virkelig vil støde ind i mig? Jeg er bange for så mange trafikanter." Manden siger til hende med genert stemme: "Okay, jeg skal hjælpe dig med turene."

Tingene falder til ro for øjeblikket, de to går for at tale med bygherrerne. De giver dem en plan over lejligheden, så de kan se alle de arkitektoniske detaljer mere detaljeret. Manden ser det mindre badeværelse, som han vil gøre til et åbent rum. Cecilia begynder med en kritisk og moraliserende stemme: "Jeg forstår ikke, hvorfor du har brug for et åbent badeværelse?" Hvor har du set denne badeværelsesmodel før? På pubben?!"

Manden siger, at han vil have hende, fordi han har innovative ideer, ikke konservative, til at se tingene ensidigt som Cecilia, at have alle væggene pænt arrangeret, en ikke at komme på skrå i 95 grader, og at Cecilias behov for perfektion overbelaster ham, blokerer , føles som om alt er stillestående på grund af hendes typiske præferencer.

Cecilia rødmer, tier, men lægger mærke til tingene. Cecilia siger:,, Og det forekommer mig, at der mangler så mange ting, jeg ville ikke blive her, det er et tomt rum."

Bygherrerne fortæller ham: "Det er tomt nu, for der er ingen genstande, vi nåede knap at bygge væggene, når du flytter hertil, vil du se, at huset begynder at tage form, du vil dekorere det som du vil, tilpasse det , og alt det der."

Cecilia taler med sin mand, hun vil overbevise ham om at udsætte flytningen, indtil hendes søn er færdig i børnehaven, fordi han er en meget følelsesladet dreng, og enhver større forandring kan have en ubehagelig indvirkning på hans akademiske præstationer.

Manden er ikke enig, afviser Cecilias forslag og lover bygherrerne, at han flytter ind, så snart lejligheden er bygget, møbleret, pudset. Han accepterer dog, at opbevaringspladsen til skoæskerne er i det åbne badeværelse.

Cecilia giver efter, hun ser at hun alligevel ikke har nogen at snakke med, hun har en sidste anmodning inden hun flytter ud af bedsteforældrenes lejlighed, nemlig: at passe på med alle 20 malerier fra sine bedsteforældre, ikke at miste dem, at tage på. 't chip deres ramme, når han tager dem ud af bilen og bærer dem til lejligheden. Han lover, at han vil være forsigtig, at han ikke vil tabe dem, ridse dem, røre ved rækværket og så videre.

Flyttedagen kommer, på en fredag, han har ikke engang hentet drengen fra børnehaven, han har ikke et kompas i tasken, ingen kort eller "Maps"-applikationen installeret på sin telefon, han har at gætte, hvor det nye hjem er.Hvis han lykkes derhjemme godt, hvis ikke, sover han på gaden.

Cecilias malerier, de stakkels, sidder i bagagerummet ved siden af to Aqua Carpatica vandflasker, en pose fuld af æsker Cremșnit, en anden pose med otte pakker mel, et akvarium, jeg ved ikke hvor mange kasser med servietter, klude og alt det der.

Mens han bærer dem, er han forsigtig med hvert skridt, han træder på, men fordi han har fem i den ene hånd og fem i den anden hånd, ridser han rammen af et maleri, han holder i højre hånd. Cecilia har ikke mistanke om, hvad der er sket, før hendes mand sætter ham fast på en væg. Cecilia med sit adrætte syn, et ørneøje, der bemærker selv den mindste defekt ved +1,75 dioptri, ser ridsen. Han siger til manden:,, I morgen vil jeg gerne have, at du går til den kinesiske butik på det lille marked og køber en ny, men stadig guldramme som denne. Jeg kan ikke se på dette maleri, du har ødelagt det med din skødesløshed!" Og hvad var det egentlig for en formue? Det var bare et maleri af lodne katte.

Manden spørger hende:,, Men kan det ikke repareres med lim?" Cecilia irriteret over udugelighed,, Nej, det kan ikke repareres med lim. Det er ridset, der mangler ikke et stykke af rammen... "

Manden reflekterer udenfor over Cecilias ord:,, En kvinde, der heller ikke ved, hvad hun vil have, vil ikke have lim, jeg giver hende grunde til at ville have lim." Og han går videre til endnu modigere gerninger, bryder akvariet ind i bagagerummet Cecilia ser alt fra balkonen, sender hende en besked på telefonen om også at købe et nyt akvarium fra den kinesiske butik og muligvis nye fisk fra dyrehandleren, mens hun kæmper for at genoplive alle, der var i det akvarium, sætte dem på hanen, under vandstrålen og i en vase med blomster.

Hvad skal man gøre? Cecilias mand burde have vidst, at "hast ødelægger jobbet".

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiksjon i det virkelige liv

Roald Dahls barnehistorie Matilda har også et korn av sannhet. Portrettet av Matilda (med små avvik fra Matilda speilet i skriftene hans) eksisterer i hverdagen. Den personen gjorde permutasjoner, logaritmer, ligninger av jeg vet ikke hvilken grad, beregninger i potensen 1000 uten å bruke kalkulatorfunksjonen på telefonen, leste siden han var 4 år gammel, se sine egne interesser og lidenskaper mens den eldre søsteren lagde neglene hennes med neglelakk, og broren hennes så en fotballkamp med jeg vet ikke hvilket argentinsk lag, hvis faren hennes undervurderte henne, smurte han inn fôret på jakken han oftest brukte med antiperspirant, han visste hvor mye tid som ville gå tom for alle frokostblandingene i bollen hennes, hun visste også hvem som skulle forsyne henne og før de gikk tom, ville hun alltid velge melk fra samme selskap (fordi bare den hun likte), hun kunne også fortelle fra blikket hvor mye hun skulle helle for ikke å oversvømme duken, hun visste hvordan hun ikke skulle bli ledd av danser ved å tråkke på partnerens fot, hun visste når det kom til å regne med mye bedre nøyaktighet enn AccuWeather-appen, følte hun når hun ble avvist eller akseptert av de i jeg sverger, følte hun seg ofte misforstått, selv om hun forsto alle hele tiden, hun visste hva alles grunner og frykt var, hun visste ikke å la seg være underlegen, hun visste hvordan hun skulle kjempe for henne rettigheter, for rettferdighet og sannhet. For henne var det alltid viktig hva som var rettferdig. Han har alltid vært en rolig, jordnær person, men like morsom. Ved å synge alles innsats ble ingen forurettet eller ignorert.

Han så alles intensjoner, hva som besjeler hver mann, hva som styrker ham, hva som deprimerer eller sliter ham. Hun visste hvem hun skulle stole på og hvem som ville ha sviktet henne i en mer kompleks situasjon. Cam kunne nesten forestille seg hva de kunne forvente av hver enkelt, hvordan de ville reagere, hva som ville få dem til å samarbeide eller avvise ideen om samarbeid, hvordan de ville snakke med hver enkelt. Ingen kunne overraske henne med noe, hun var kjent med de fleste situasjonene som kunne oppstå underveis.

Han kunne se folks naturlige skjønnhet, ikke kunstige skjønnhet, at de ville sminke seg, at de ville sette på leppestift, at de ville skape et fyldig volum i håret, eller at de ville være på treningssenteret og jobbe med alt sitt. muskelgrupper. Nei, ikke noe sånt, hun satte pris på folk for det de var, ikke det de ville fremstå som. Hun trengte ikke unødvendig kosmetikk, naturlighet var det mest ekte, det var derfor hun var vakker. Det som var mest spesielt med henne var det faktum at hun verdsatte folk for den de var, ikke nødvendigvis hva de ville tilby eller bevise. Alt dette skjedde fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberte blikkene deres, leste dem som om hun leste romaner. Hun var ivrig etter å observere detaljene i hver persons personlighet, å ta det beste fra hver enkelt, akkurat som en bie samler pollen fra blomster for å behandle og bli til honning.

Samtidig var hun beskjeden, hun skjønte hva hun kunne og hva hun ikke kunne. Hun trodde aldri et øyeblikk at hun kunne gjøre det helt alene. Han kjente sine grenser. Hun forsto at det er situasjoner hvor hun også trenger å rådføre seg med sine bekjente for å si sin mening og handle med kunnskap.

Han hadde en veldig fin og nøye forståelse av konsekvensene av sine egne handlinger og hvordan de kunne påvirke de rundt ham.

Karakteren fra Roald Dahls bok kunne finne sin moderne ekvivalent i ingen ringere enn Cecilia.

“Every child is our child” – Motto of the United Nations Children’s Fund (UNICEF)

(text scris pe data de 24 octombrie 2010)

La 64 de ani, privesc mai mult înapoi decât înainte, fără regrete, cu bucuria amintirilor adunate pe cărarea vieţii, alături de tine, mândru de devenirea copiilor noştri. Astăzi am sufletul larg cât o lume şi scriu, cu plecăciune, pentru fiinţe ce-mi sunt necunoscute dar a căror soartă mi-a umbrit pentru vecie propria-mi fericire.

Pentru copiii cărora le-au fost interzise amintirile.
Pentru părinţii care nu vor şti niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor.

Sub semnul copilăriei aşteptăm cu nerăbdare adultul ce o să vină.
Nu iubesc moartea, dar cum să proslăveşti iubirea de viaţă dacă nu răscoleşti văzduhul, invocând, mereu, amurgul trăirii?
Zburdând printre stele, copile, tu eşti o fărâmă, cea mai preţioasă din nesfârşitul univers.
Eşti alături de mine, contopit cu mine, dar vai, nu pot să-ţi ating fiinţa şi, aştept împlinirea destinului ce conduce, fără remuşcări, fără conştiinţă, impasibil, printre jucăriile vieţii apropiind timpul morţii, spre devenirea cea de pe urmă.
- Cine sau ce voi deveni când timpul se pierde-n neant ?
- Nu ştiu.
- Vei şti tu cine ai fost înainte de a fi?
- Nu ştiu.
- Să privim oare cu bucurie viaţa şi să aşteptăm cu tristeţe moartea?
- Nu ştiu.
- Putem fi trişti clipă de clipă sub apăsarea durerii?
- Cu siguranţă.
- Cu bucurie aşteptăm clipa lipsită de speranţa răsăritului de mâine?
- Uneori.
Amestecăm, în amintiri, bucurii şi necazuri ce duc spre speranţa seninului amurg.
Copleşiţi de ani, sub bucuria neîncetatei deveniri, sperăm într-o viaţă cât mai lungă şi o suferinţă cât mai scurtă.
Aşa ar trebui să fie aici sau oriunde, acum sau oricând, pentru mine sau oricine dacă, vai, nu am fi prinşi fără scăpare în dansul imprevizibil al jucăriilor vieţii cu timpul morţii.
- Este destinul?
- Mi s-a spus că destinul ni-l dă El.
- Este hazardul?
- Anii m-au învăţat că hazardul stă în alegerile noastre din fiecare clipă.
- Este omul?
- Omul are inconştienţa de a ignora destinul, de a schimba hazardul. Omul aruncă cu nepăsare momente nefaste pe cărarea vieţii. Omul are neruşinarea să se ascundă după cuvinte.
Doamne de ce nu te dezintegrezi în nori de conştiinţe presărate în propria-ţi operă?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când nici o mare de sânge nu va stinge durerea părinţilor?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când fiinţe neîntinate se duc lângă tine?
De ce nu ne-ai lăsat doar două porunci, ocroteşte viaţa, respectă iubirea, şi, ne-am fi închinat Ţie o veşnicie.

Bibliografie neselectivă, interminabilă

. . .
9 octombrie 2010, Craiova, România, Andrei Goreci
Printre valuri de lacrimi şi flori s-a scurs greu cea mai neagră zi pentru prietenii şi familia lui Andrei, adolescentul, de 17 ani care a fost ucis joi în apropierea liceului "Tudor Arghezi" din Craiova
. . .
11 septembrie 2001, US, David Reed Gamboa Brandhorst, 3 year old
My heart goes out to you, may God bless, and I hope that everyone around the world remembers this beautiful face representing innocence and will motivate us all to achieve peace. Michael Anthony Montoya We never met but I often think of you with love.
Gary Miles
. . .
11 septembrie 2001, US, Asia S. Cottom ,11 year old, student, Backus Middle School (Washington)
Take care little angel. The world will miss all that you could have done.
Marisa
....
27 aprilie 1999, Surdulica, Yugoslavia, In the southern Serbian village of Surdulica, Serb officials said 16 civilians, including 11 children, were killed on Tuesday, April 27, 1999, in a NATO attack.
. . .
10 septembrie 1998, Herbert Hoover High School, Glendale, California, US
During a lunchtime fist fight between two boys on the school's parking lot, 15-year-old Avetis "Avo" Demirchyan was seriously wounded. He was rushed to the hospital and died on Saturday.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Moottoripyöräily

Jo jonkin aikaa, siitä päivästä, jolloin Cecilia sai A-luokan ajokortin, hänen elämänsä on saanut mielenkiintoisen käänteen. Hänellä oli myös se luokkiin B ja C, mutta A:lle se on todella uusi kokemus hänelle. Koe oli stressaava, varsinkin reitillä oleva, mutta vaivannäöstä palkittiin vapaus pierata missä halusi, milloin tahansa, milloin tahansa päivästä tai yöstä. Ainoa este hänen vapaudelle on se, että moottoripyörässä ei ole vetokoukkua. Miksi Cecilia tarvitsisi liitteen? Hyvä kysymys... no, en tiedä, kenties kantamaan ostoksia torilta, kävelemään poikaansa pelloilla katsomaan peltoja, nauttimaan kuvasta voikukkien täynnä olevista niityistä ja monista muista bukolisista maisemista , hakemaan patjansa Jyskistä ja laittamaan sen (osa liitteenä). Älä ymmärrä häntä väärin, Cecilia on käytännöllinen ihminen, hän näkee kiinnityksen moottoripyörän jatkeena, ikään kuin hän ajaisi autoa ja siellä olisi takapenkki, että tällä hetkellä se tuntuu autolta, jossa on vain kaksi istuimet. Cecilia näkee asiat perspektiivistä lähtee moottoripyörällä lähimpään autohuoltoon.

Hän puhuu siellä olevien asiantuntijoiden kanssa, he näyttävät hänelle vaihtoehdot ja kunkin kiinnitysmallin hinnan. Cecilia istuu ja katselee kiinnitysmallien luetteloa. Kaikki hinnat punnitsemalla hän valitsee liitteen, joka vaikutti hänestä halvimmalta. Mies kysyy häneltä, onko hän varma, että hän haluaa sen, että useat asiakkaat valittivat sen ostamisen jälkeen, että se piti irrottaa kokonaan moottoripyörästä, että he eivät voineet luottaa siihen kuljettamaan ihmisiä, esineitä, että se oli vain tehdä paljon melua (niin paljon melua tyhjästä), että he katuivat sen ostamista, että heidän piti mennä huoltoon useita kertoja, kuten yleensä, ja niin edelleen. Cecilia, joka oli vakaasti vakuuttunut siitä, että hän halusi tämän, sanoi, että hän oli päättänyt, eikä mikään eikä kukaan voinut muuttaa hänen valintaansa. Autohuollon omistaja oli samaa mieltä hänen kanssaan ja tilasi mallin, joka oli samanlainen kuin kiinnitys, mutta joka oli laadukkaampi. Sen piti odottaa, kunnes se oli hänen, koska se tuli Hollannista. Cecilialla ei ollut kiire, hän oli erittäin innoissaan siitä, että hänen moottoripyörällään olisi joka tapauksessa kiinnitys. Onneksi hän oli todella energinen, ei tarvinnut enempää vitamiineja, ei myöskään nukkunut öisin, liiallisesta hurmiosta, että ehkä autohuollon omistaja soittaa hänelle hakemaan attaséaan.

Kuukautta myöhemmin hän saa autohuollon sähköposti-ilmoituksen, että osa on valmis ja voi tulla moottoripyörän mukana korjaamaan sen sivuille. Cecilia saapui tummien silmänalusten kanssa, liian kauan hän oli toivonut olevansa valmis mahdollisimman lyhyessä ajassa. Hänen piti mennä maissipellolle kolme kertaa. Mutta ei hätää, hän ei kärsinyt mitään, hän saapui turvallisesti autohuoltoon. Miehet sopivat sen hänelle, se sopi hyvin, se ei heilunut, ei ollut mitään epäiltävää. Ainakin Cecilia ajatteli niin ensi silmäyksellä. Mutta hän ei edes ajanut moottoripyörällä kiinnikkeellä nähdäkseen, miltä itse kokemus tuntuu. Hän käynnisti moottoripyörän mennäkseen kotiin. Kotimatkalla hän koki, että kiinnike oli hieman vaikea kantaa, että moottoripyörän käsittely vaikeutui sen takia, varsinkin kun piti kääntyä, vasemmalle, oikealle, missä vain tarvitsi. Hän ei kuitenkaan anna tämän lannistaa itseään, hän kulkee koko ajan attasen kanssa, kunnes melko traaginen tapaus saa hänet muuttamaan mieltään.

Kuumana elokuun iltana hän kävi ostoksilla alueen hypermarketissa. Kaiken lasagnen valmistukseen tarvittavan hän laittoi pussin ostetuilla tuotteilla liitteeseen. Hän poistui myymälän parkkipaikalta kävellessään kuoppaista tietä, koska hän asuu laitamilla ja sellaisia tiet ovat, jossain vaiheessa hän tunsi jotain outoa, kuin hänen kantamansa jatke olisi irronnut. Hän ei ollut ollenkaan väärässä. Attase saapui maissipellolle, kaikki hänen tuotteensa olivat tasangolla. Kuinka hän voi edelleen valmistaa tohtori Oetkerin lasagnea näissä olosuhteissa? Cecilia oli hämmästyksestä ja ajatteli, että laukun sijasta se olisi yhtä hyvin voinut olla henkilö. Hän ei pitänyt holtittoman halunsa seurauksista, joten hän mainosti paikallisessa lehdistössä, myi attasen kohtuuttomaan hintaan ja osti rahalla valmiin lasagnen.

   Si-n mintea ei e un trafic cumplit de amintiri far' de regrete, acompaniate de melodiile Indie-rock difuzate de castile alea mici. E o tanara frumoasa, de 21 ani- fara 5 luni.

     La mijlocul albumului, gasi o scrisoare. Era scrisoarea lui, scrisa pe foi galbene, cu patratele. Ea tinea in mana aceasta hartie, tremura si o acoperi cu scumpele ei lacrimi.

    El, un tip indragostit nebuneste de ochii ei caprui-verzui, a carui melodie preferata sunt bataile inimii ei, izolat intr-o cameruta a unui bloc situat la periferia orasului, reciteste fiecare pereche de cuvinte din scrisorile ei in care-si marturisea cu sinceritate dragostea fata de el: venin dulce in sange. Sub piesa lor preferata, in mitea lui se derulau toate evenimentele multicolore, iar in timpanele lui rasuna iarasi, ecoul glasului ei dulce ce ii soptea necontenit "Ti amo, mio tesoro" . Adora privirea ei dulce, scurta, atat cat sa reuseasca sa inteleaga cat de mult el inseamna pentru ea. Adora momentele cand ea  alerga pe lungile poteci, abia atingand baltoacele abia inghetate, iar el o ajungea din urma, ii prinse mana, si o stranse stransss... stransss la pieptul lui, si-i acoperi cu sarutari fierbinti buzele roz- palid, cand ca 2 copilasi mici numarau perechile de fulgi ce cadeau peste ei, ea ii asculta ingandurata respiratia.

Au trait o poveste de dragoste nemaipomenita in care el si ea iubeau orbeste... o poveste ce s-a intiparit in mintea amandurora si credeau in dragostea adevarata involuntar.

    Astazi, ii despart mii de kilometri, insa ii mai uneste acea dragoste care le-au schimbat totalmente viata. Fiecare isi va vedea de drumul sau si nu se vor mai indragosti niciodata. Traiau o minunata poveste de dragoste incat nimeni nu a crezut ca o astfel de iubire poate avea si un sfarsit.

" De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoși"

(Harlan Ellison)

     Cu toții iubim. O dată în viață... la sigur. Vom  avea multe povești de dragoste în cartea vieții noastre... în spatele nostru. Istorii pline de iubire, pasiune, nebunie...unele mai lungi... altele mai scurte. Dar toate cu fluturi în stomac și venin în sânge... atât de dulce. Si sunt dintre cele mai frumoase și enigmatice momente din viața fiecăruia.

     La un moment dat, fiind el într-o zi de vară-iarnă, toamnă-primăvară... într-una din zilele unui februarie, iulie sau a unui octombrie... vei întâlni un suflet care pur și simplu va reuși să te facă să înțelegi că fără el viața îți e pierdută... transformându-te într-un hoinar pe străzi necunoscute.

     Si, atenția fiindu-ți focusată asupra chipului angelic ce te-a vrăjit pe loc, nici nu vei observa ca de fapt în direcția ta se îndreaptă săgeata lui Cupidon. Se va apropia de tine, și... a avut loc impactul. Te-ai îndrăgostit. Si ce e de făcut? Vreai să rîzi dar totodată să plângi...

     Cert e că indiferent de ce vei face de acum încolo, înțelegi că ai nevoie de ea- de persoana ce doar cu o singură atingere îți poate încălzi sufletul... îi poate da foc... îl poate face să ardă.

     Vei obișnui să îți pui măști doar pentru a impresiona "viitorul "partener(ul)....dpar pentru a-l cuceri și pentru a-l păstra lângă tine... pentru că fără el... fără acel suflet, al tău... ar putea îngheța...câte un pic în întunericul nopților reci.

  Stiindu-ți de fapt defectele, vei prefera să mimezi doar pentru a atrage privirea și de a cuceri REGELE/REGINA  frumosului. Îți vei impune anumite reguli, valori care nu vor fi specific tipului tău.

     Si vei fi cu adevărat fericiți când stăpânul sufletului tău îți va deschide porțile sufletului său... când te va îndrăgi.... Si nu vei ști că, de fapt... ai fost îndrăgit pentru masca pe care o porți.

     Vei fi prins în plasa iubirii. În inimă, îți va arde scânteia, iar sângele va transporta prin tot corpul, veninul dulce ce îți va otrăvi fiecare părticică... până și ochii vor sclipi, iar numele odată rostindu-l,  involuntar îți va desena zâmbete pe buze.
      Vei fi  fericit... până la un moment. Chiar de cel/cea de lângă tine e acea persoană care te poate face să uiți de probleme.... și să îți facă sufletul să zboare,îți vei da seama de greșeala comisă la început. Si vei realiza că, de fapt, la baza poveștii tale de iubire nu stau decât niște iluzii frumoase... create de tine.
     Vei realiza că e una din cele mai mari prostii pe care le-ai făcut vreodată. Vei dori să îți deschizi sufletul, dar... te oprești. Si vei continua să minți pe cel/cea pe care o iubești ca să nu te trădezi.
      Dar, la un moment dat, masca pe care o purtăm, nu va mai fi atât de atrăgătoare ca la început. Se va uza, iar pe timp ce trece, de pe fața noastră va cădea câte o bucățică din mască, dezgolindu-ne astfel încetul cu încetul chipul nostru. Nu vom mai fi atât de iubitori și grijulii ca la început. Îți vei da seama că nimic nu rămâne veșnic. Totul e într-o continuă schimbare. Si te vei întreba: Să fii iubit pentru ceea ce ești sau pentru masca pe care ai purtat-o până acum?
     Si abia atunci, când vei singur în nopțile târzii ( de ce îți era cel mai mult frică), vei realiza că persoana pe care ai plăcut-o te poate îndrăgi anume pentru defectele pe care le ai. Si te poate iubi orbește pentru ceea ce ești: pentru felul în care te porți, de felul cum cânți la chitară, pentru felul cum obișnuiești să o privești, și de felul cum te-ai obișnuit să iubești un suflet.... să-l iubești cu adevărat... să-l iubești cum doar tu știi.

 Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând  la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.

     Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba  ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un  "TE IUBESC"  sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă  o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.

     Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce  băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele?  Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.

1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
    Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față  de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2.  Își pierd din masculinitate
     Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3.  Cred că după, vor fi dominați de ea.
     Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.

Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!

Priv.esc

Ma plictis.esc

Urmar.esc cum

Fecare secunda

Se scurge

Involuntar.

Ireversibil.

Incerc

Sa ma trez.esc

Din aceasta viata monotona

Insa fara succes.

Aceleasi momente,

Aceleasi sentimente

Ma stapan.esc.

Cum as putea sa evadez?