(!) Pașii Arhanghelilor

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

[Cristian Diaconița]

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

— De ce ai venit, fiule?

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

— Și care este întrebarea?

Ilie privi spre turla bisericii.

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

Bătrânul zâmbi.

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

Apoi îl conduse în biserică.

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

Tânărul privi spre sat.

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

Atunci Ilie înțelese ceva important:

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

— Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

Ilie zâmbi.

— Da, mamă.

— Și care este?

Tânărul privi crucea din mâna lui.

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

Mama îl binecuvântă.

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

Era și o chemare la păstrarea binelui.

La credință.

La iubire.

La amintirea strămoșilor.

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

Morala

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

PROLOG

Umbra unui nume vechi

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

Dar unele nume au rămas.

Unul dintre acestea era Spartacus.

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

Era anul 18—.

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

Bunicul său îl privi îndelung.

— Cum îl veți numi?

Tatăl copilului tăcu.

Mama îl ținea la piept.

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

— Cristianus, spuse el.

— Cristianus?

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

Apoi se opri.

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

Tatăl îl privi.

— Spartacus?

Bătrânul încuviință.

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

Afară, vântul urla.

În biserică, candela continua să ardă.

Copilul încetă să plângă.

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

Cristianus Ferox.

---

CAPITOLUL I

Copilul din satul dintre munți

Satul se numea Valea Luminii.

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

Vara, pășunile erau verzi.

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

În centrul lui se afla biserica.

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

Cristianus crescuse privind-o.

De mic copil era diferit de ceilalți.

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

Ci pentru că întreba mereu.

— De ce?

De ce răsare soarele?

De ce oamenii se ceartă?

De ce există războaie?

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

De ce trebuie omul să ierte?

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

Bunicul ținea în mână o carte veche.

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

Bătrânul ridică privirea.

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

— Și ce a fost cu adevărat?

Bunicul închise cartea.

— A fost un om care a vrut să fie liber.

Cristianus tăcu.

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

— Cum?

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

Cristianus privi focul.

— Atunci care este adevărata libertate?

Bătrânul făcu semnul crucii.

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

---

CAPITOLUL II

Strămoșul și sabia

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

Căuta o lampă veche.

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

Era acoperit de praf.

Pe capac era sculptată o cruce.

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

Bătrânul veni încet.

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

— Unde l-ai găsit?

— Aici.

Bătrânul rămase nemișcat.

— Nu trebuia să-l vezi încă.

— De ce?

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

Nu era împodobită cu aur.

Era simplă.

Lama purta urmele timpului.

Cristianus o privi.

— A cui este?

— A fost transmisă din generație în generație.

— A lui Spartacus?

Bătrânul clătină din cap.

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

Cristianus întinse mâna.

— Pot s-o ating?

Bunicul încuviință.

Tânărul luă sabia.

Era grea.

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

— Atunci pentru ce?

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci să alegi crucea.

---

CAPITOLUL III

Străinul

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

Calul era obosit.

Haina călătorului era ruptă.

La brâu purta un mic medalion.

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

— Ești străin?

— Da.

— De unde vii?

Omul îl privi atent.

— Dinspre răsărit.

— Și unde mergi?

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

Cristianus se încruntă.

— Mănăstirea aceea este părăsită.

Străinul zâmbi.

— Așa spun oamenii.

— Și nu este adevărat?

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

Tânărul tresări.

— De unde îmi știi numele?

Străinul nu răspunse.

Se urcă pe cal.

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

Tânărul o prinse.

Pe ea era desenată o cruce.

Sub cruce se afla o inscripție:

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

Cristianus privi în urma călărețului.

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

---

CAPITOLUL IV

Chemarea

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

— Ce ai?

Tânărul îi povesti tot.

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

— Ce este?

— O hartă.

Cristianus deschise manuscrisul.

Era desenată o parte din munți.

Pe hartă apărea o cetate.

Deasupra ei era scris:

CETATEA SFINTEI LUMINI.

— Există?

— Odinioară a existat.

— Și acum?

Părintele Nicolae îl privi.

— Poate că există încă.

— Trebuie să merg acolo.

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

— Atunci de ce?

Preotul îi răspunse:

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

Cristianus își plecă privirea.

— Voi pleca.

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

— Ci prin suflet?

Preotul zâmbi.

— Ai început să înțelegi.

---

CAPITOLUL V

Călătoria

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

Sabia rămăsese acasă.

Nu pentru că se temea de ea.

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

— Așteaptă!

Se întoarse.

Era un tânăr de aceeași vârstă.

Avea părul negru și purta un toiag.

— Cine ești?

— Matei.

— Unde mergi?

— Oriunde mă duce drumul.

Cristianus zâmbi.

— Nu este un răspuns.

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

Cei doi râseră.

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

O fată curajoasă numită Ana.

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

Călătorii Luminii.

---

CAPITOLUL VI

Pădurea fără ecou

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

— De ce? întrebă Ana.

Călugărul Ilarion răspunse:

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

— Oamenii le ascund.

În aceeași noapte, auziră pași.

Cristianus se ridică.

— Cine este acolo?

Nimeni nu răspunse.

Se auziră din nou pașii.

Apoi o voce:

— Întoarceți-vă!

Damian puse mâna pe arma sa.

Cristianus ridică mâna.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu știm cine este.

Din întuneric apăru un bătrân.

— Căutați cetatea.

Nu era o întrebare.

— Da, răspunse Cristianus.

Bătrânul îi privi.

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

— Ce se află acolo?

— Frica voastră.

Apoi dispăru între copaci.

---

CAPITOLUL VII

Valea fricii

Valea era acoperită de ceață.

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

Matei își văzu casa arzând.

Ana își văzu familia plecând.

Damian își văzu trecutul.

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

— Cristianus!

Tânărul se apropie.

— Bunicule?

Chipul bătrânului era trist.

— Întoarce-te.

— De ce?

— Pentru că vei pierde tot.

Cristianus făcu un pas.

Apoi se opri.

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

Cristianus își făcu semnul crucii.

— Nu te voi urma.

Imaginea dispăru.

Ceața începu să se ridice.

În fața lor apăru drumul.

Ilarion zâmbi.

— Frica poate fi puternică.

Cristianus răspunse:

— Dar nu trebuie să ne conducă.

---

CAPITOLUL VIII

Cetatea Sfântă

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

În spatele ei se ridicau ziduri.

Cetatea exista.

Era magnifică.

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

Pe ziduri se vedeau cruci.

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

Deasupra porții era scris:

„Adevărul este lumină.”

Poarta se deschise.

Un călugăr îi întâmpină.

— Cristianus Ferox.

Tânărul rămase nemișcat.

— Mă cunoașteți?

— Te așteptam.

— De când?

— De mulți ani.

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

Călugărul zâmbi.

— Nu pe tine te așteptam.

Cristianus nu înțelese.

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

---

CAPITOLUL IX

Manuscrisul

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

Pereții erau plini de manuscrise.

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

Citi despre Spartacus.

Despre generațiile care au urmat.

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

Și, la sfârșit, găsi numele său.

Cristianus Ferox.

— Cum este posibil?

Călugărul Ilarion răspunse:

— Nu este scris destinul tău.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

În manuscris era scris:

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

Cristianus închise cartea.

— Și ce trebuie să fac?

Călugărul răspunse:

— Asta numai tu poți hotărî.

---

CAPITOLUL X

Întoarcerea umbrei

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

Nu era sărbătoare.

Era primejdie.

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

Un grup de oameni se apropia.

Damian privi zidurile.

— Sunt mulți.

Cristianus întrebă:

— Cine sunt?

Un călugăr răspunse:

— Oameni care caută manuscrisul.

— De ce?

— Pentru puterea lui.

Cristianus strânse crucea în palmă.

— O carte nu dă putere.

Ilarion îl privi.

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

Cristianus răspunse:

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

---

CAPITOLUL XI

Noaptea cetății

Noaptea fu lungă.

Oamenii cetății se adunară împreună.

Nu pentru cucerire.

Nu pentru răzbunare.

Ci pentru apărare.

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

Nu ca simbol al urii.

Ci ca simbol al responsabilității.

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

Cetatea rămăsese în picioare.

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

---

CAPITOLUL XII

Drumul spre casă

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

— Unde trebuie dusă?

Cristianus privi spre munți.

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

Și astfel începu drumul spre casă.

Dar nu mai era copilul care plecase.

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

---

EPILOG

Numele care a rămas

Anii trecură.

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

Dar nu ca un cuceritor.

Oamenii îl numeau:

„Purtătorul Luminii.”

A construit școli.

A ajutat biserici.

A ridicat case pentru cei săraci.

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

Sub ea a fost scris:

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

Ea continuă peste veacuri.

Nu prin sânge.

Nu prin război.

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

Un copil îl întrebă:

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

Bătrânul zâmbi.

— De multe ori.

— Și atunci cum ai fost curajos?

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

— Atunci ce înseamnă?

Bătrânul răspunse:

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Clopotul începu să bată.

Soarele cobora după munți.

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

Cristianus își făcu semnul crucii.

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

Un om dintr-un alt veac.

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

Cristianus zâmbi.

Apoi șopti:

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

Iar clopotul bătu din nou.

Sfârșit.

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

Un băiat simpatic, George...

Un băiat introvertit, George...

Un băiat amuzant, George...

Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,

Un băiat pentru care orice atenție contează, George,

Un băiat căruia îi plac poeziile, George,

Un băiat expresiv și artistic, George,

Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...

Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,

Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,

Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,

Un băiat curajos și hotărât, George,

Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,

Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,

Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,

Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,

Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,

Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,

Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.

George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.

Der Frühling meines Herzens

Ein netter Junge, George...

Ein introvertierter Junge, George...

Ein lustiger Junge, George...

Ein Junge, wie ich ihn noch nie zuvor getroffen habe, George,

Ein Junge, für den jede Aufmerksamkeit zählt, George,

Ein Junge, der Gedichte mag, George,

Ein ausdrucksstarker und künstlerischer Junge, George,

Ein Junge, der uns unbedingt auf eine Fahrt mit dem Hydrobike mitnehmen möchte, George...

Ein Junge, der wirklich möchte, dass wir beim Picknick sitzen und Geschichten erzählen, George,

Ein Junge, mit dem man ins Kino gehen kann, spielt, George,

Ein Junge mit einfachem, aber wohlgewähltem Geschmack, George,

Ein mutiger und entschlossener Junge, George,

Ein Junge, der alte Modezeitschriften mag, George,

Ein Junge, der bei jeder Gelegenheit mehr Blumen und Süßigkeiten mitbringt, George,

Ein Junge, dessen Gedichte mich immer mehr anziehen, George,

Ein Junge, der tausendmal schreibt, schneidet und umschreibt, bis er genau das ausdrückt, was er will, George,

Ein Junge, mit dem ich zum Nachbarn gehe, der Spanischunterricht gibt, George,

Ein Junge, der, wenn ich beim Lernen zurückfalle, auch über mich meditiert, George,

Ein Junge, der ungefähr die gleiche Art von Musik hört, George.

George, meine Erinnerungen an dich, wie ich dich kennengelernt habe und wie sehr ich es geliebt habe, wie du geschrieben hast, wie du Pizza gegessen hast, wie du über meine Witze gelacht hast (denn normalerweise lache nur ich), wie du mich manchmal ausgelacht hast, wie wir es früher getan haben durch die Gassen laufen, wie wir beide Motorrad fuhren, auf dem Highway der Sonne, die Geschwindigkeitsbegrenzung überschritten, mit den Haaren im Wind, sorglos, wie wir es verstanden, uns gegenseitig ein gutes Gefühl zu geben, unsere Stimmung zu heben, für uns Habe Spaß in Kneipen, gehe zu Fußballspielen, schreie und spucke Samen, spiele mit meiner Nebelung-Katze, gib mir einen Stift, der dir langweilig war, ich würde ihn reparieren und du würdest dich sehr freuen. Schöne Erinnerungen, schade, dass du mit einem ich weiß nicht welchem Projekt in Brasilien abgereist bist. Es ist nichts, du warst jung, wie Otilia aus „Otilias Rätsel“ sagen würde, du hattest deine Träume und musstest sie erfüllen. Es gibt so viele andere Mädchen, aber du brauchtest dieses Projekt wirklich. Ich verstehe dich, du hast es nicht getan Hinterlassen Sie mir viele Gedichte, aber ich werde sie behalten, ihre Erinnerung wird immer mehr aufblühen, wenn ich sie lese, durchblättere, wenn mir Ihr Schreiben gefällt und was Sie mit diesen Zeilen ausdrücken wollten.

Ce-aș da să stau...la pieptul tău,

Să-ți simt mirosul de care mor,

De fiecare dată când îmi ești aproape,

Și când îmi spui cuvinte de dragoste în șoapte.

Prezența ta îmi face viața lină,

Mereu când sunt cu tine e la fel de senină,

Ca în prima seara în care ne-am văzut,

De atunci n-aveam habar că m-ai plăcut.

M-ai lăsat să cred c-aș fi infimă,

Tu, cu atitudinea ta nepăsătoare...

Îmi dădeai semne de întrebare,

Pe când inima ta vedea în mine o salvare.

Am întâlnit o dimineață

Pășea strălucitor acoperind stele

Privindu-mă cu raze m-a luminat

Floarea albastră și-a deschis petale

Însetată căutând strop de soare

Dimineață ploua roșu tăcut

Curgeau norii pictând curcubeu

Se arcuia poarta culorilor departe

Alergând să deschid am căzut

Doar umbra s-a mai ridicat

Dimineață a fost demult

Ziua pleacă fugind înserată

Luna plutește zâmbind palid

Noaptea întunecă tot mai aprins

Vopsește orb aruncând beznă

Dimineața luminează departe

Oprit în visare doarme timpul

Speranțele șoptesc amăgitor

Povestesc răsărit efemer

Cufundat înăutru aștept

Dimineața mă stinge-n uitare

Aș vrea să fiu, 

O coardă de chitară

Să cânt odată cu al tău gând

Arcușul sa mi mângâie inima amara,

Să nu pot pleca plângând. 

Aș vrea să fiu,

O notă muzicală

Să pot sta la tine-n gând,

Și când inima ți-e amară

Să te feresc de orice gând. 

Aș vrea să fiu, 

Sunet al ploii

Să fi fericit mereu, 

Ca s-auzi tu al meu nume

Să te feresc de orice greu. 

‘’Scrie-mi!’’ și să mă cerți plângând

Când uit să mă trezesc

când uit că-mi ești în gând …

Că te iubesc!

Aș fi dorit să-ți scriu și ție

Și să mă citești cum eu …

te scriu și te recit cu drag …

mereu!

Scrâșnesc din dinți, să mi te scot din minți …

să mă lași o clipă să respir;

Să te mint și să mă minți,

Că ne-am uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

O scrisoare de dragoste intarziata , asta vrea sa fie acest text..Nu uitata ci doar amanata, ca zapada pe care tot o asteptam dar nu apare.

 Sa nu crezi ca am uitat de "perfectul" compus de noi,

 Si ca mi am setat sa am o relatie cu 3 ecrane mari si un caiet cu foi.

 Ele sunt doar unelte, scule ce aduc speranta si succes in timp, daca nu le las jos; 

 Le tin in mana stanga iar in dreapta te cuibaresti tu frumos. 

 Gabriela, stiu ca pe sfoara timpului imi tin greu echilibrul si "trag spre stanga" uneori,

 As vrea sa am un mers "drept" prin viata, ghidat de surasul tau inganat de privighetori.

  Prietena mea, ma bucur ca ne distram, radem si alergam in timp ce pisicile sar pe masa;

  Ne simtim atat de comozi ca oriunde in lume ne am odihnii s ar numi "casa".

 Iubirea mea eterna, in acest spatiu lasat de atingeri care nu si au mai avut locul... 

sarutari amanate si zguduiri carnale rare, triumfator mocneste focul.

 Te sarut mereu in minte cand corpul meu alearga in cerc , iar in fiecare seara strang lumea toata in brate cand te cuprind la piept.. 

In casa imi canta pasari cand te pui pe vorbit, Imi e doar mie mai greu sa fac fata acestui ciripit. Iar cand trupurile noastre se impletesc nu mai e nevoie de curent, lumina, apa..nu mai depindem de necesitatile umane.. ne dezbracam de corpuri si supravietuim doar in acel moment etern apasat de timp. Sarutarile pasionale ne aduc apa care alunga seceta din noi, carnea ta pe carnea mea produce energie cat pentru doi sori,  

lasam cu ochii inchisi trupurile animalice sa ravaseasca patul, in timp ce Noi privim dintr un colt de rai pacatul.