Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița ![]()
Data postării: 22 august
Timp de citire: ~2 min.
Vizualizări: 364
Alte poezii ale autorului
Cronicile din Târgu Jiu
CRONICILE DIN TÂRGU JIU
Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.
Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.
În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.
Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.
Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.
Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.
Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.
Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.
După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.
Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.
În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.
Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.
În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.
Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]
CEI ȘAPTE MOȘTENITORI
I. Ținutul celor șapte împărății
Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.
Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.
Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.
Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.
Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.
Cei șapte copii crescuseră împreună.
Primul era Cosmin.
El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.
Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.
A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.
Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.
Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.
Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.
Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.
Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.
Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.
---
II. Lecția tatălui
Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.
Era o zi liniștită.
Soarele cobora încet spre munți.
Copiii se așezară în jurul lui.
Tatăl arătă spre un stejar bătrân.
— Priviți copacul acesta.
Cosmin întrebă:
— De ce ne-ai chemat să privim un copac?
Tatăl zâmbi.
— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.
Gheorghe râse.
— Un copac nu conduce pe nimeni.
— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.
Copiii tăcură.
— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.
Apoi se uită la Cosmin.
— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.
Se uită la Gheorghe.
— Să nu confunzi respectul cu teama.
Apoi îi privi pe toți.
— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.
Nicolae întrebă:
— Atunci ce este un conducător?
Tatăl răspunse:
— Un slujitor.
Cuvântul rămase în liniștea grădinii.
---
III. Ultima noapte
Anii au trecut.
Copiii au devenit adulți.
Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.
Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.
În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.
În fața patului se afla o icoană.
O singură lumânare ardea.
Tatăl lor era foarte slăbit.
— Copiii mei...
Cei șapte s-au apropiat.
— Nu vă temeți de ziua de mâine.
Gabriela plângea.
— Tată, nu ne părăsi...
— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.
Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.
— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.
Cosmin a îngenuncheat.
— Îți promit că o voi face puternică.
Tatăl îl privi cu tristețe.
— Fă-o mai întâi dreaptă.
Apoi îl chemă pe Nicolae.
— Tu vei moșteni Regatul României.
— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.
— Nu uita să te rogi pentru ei.
Apoi veni rândul Gabrielei.
— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.
— Voi avea grijă de poporul meu.
— Și să nu uiți de cei săraci.
Ștefan primi Imperiul Francez.
Florin primi Imperiul Chinez.
Mircea primi Imperiul German.
În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.
— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.
Tatăl îl privi.
— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.
Gheorghe tăcu.
— Ți-am cerut să-l faci bun.
După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.
În palat se auziră clopotele.
Cei șapte copii deveniseră moștenitori.
Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.
Se simțeau singuri.
---
IV. Cele șapte coroane
Ziua încoronării a venit.
Mii de oameni s-au adunat.
Fiecare moștenitor și-a primit coroana.
Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.
Gheorghe zâmbea.
Nicolae se uita spre icoană.
Gabriela ținea mâinile împreunate.
Ștefan stătea drept.
Mircea era solemn.
Florin era emoționat.
Preotul care oficia slujba le spuse:
— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.
Nicolae înțelese.
Gheorghe nu.
---
V. Prima ședință
După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.
Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.
Masa era rotundă.
În mijlocul ei se afla o cruce.
Nicolae deschise ședința:
— Înainte de orice, să ne rugăm.
Gheorghe oftă.
— Iarăși rugăciuni?
Gabriela îl privi.
— De ce te deranjează?
— Pentru că avem lucruri importante de discutat.
Ștefan răspunse:
— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.
Mircea adăugă:
— Să nu uităm că suntem frați.
Cosmin zâmbi.
— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.
Nicolae îl privi.
— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.
Florin nu spuse nimic.
În acea zi, ședința se încheie fără conflict.
Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.
---
VI. Mândria lui Cosmin
În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.
Avea o armată mare.
Avea bogății.
Avea teritorii întinse.
Oamenii îl ascultau.
Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.
Într-o zi, un sfetnic îi spuse:
— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.
Cosmin zâmbi.
— Atunci mă respectă.
Sfetnicul nu răspunse.
În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.
Privi icoana.
Dar nu se rugă.
Se uită la coroana sa.
— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.
În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.
---
VII. Gheorghe și visul puterii
În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.
Își construia palate.
Își mărea armata.
Își cumpăra corăbii.
Își aduna aur.
Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:
— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?
Gheorghe răspunse:
— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.
Bătrânul zâmbi trist.
— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.
Gheorghe se înfurie.
— Pleacă!
Bătrânul plecă.
Dar cuvintele lui rămăseseră.
---
VIII. Cei patru care credeau în bine
Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.
Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.
Voiu doar să păstreze pacea.
Nicolae ajuta oamenii săraci.
Gabriela construia spitale.
Ștefan deschidea școli.
Mircea întărea legile.
Într-o zi, Gabriela spuse:
— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?
Nicolae răspunse:
— Nimic.
Ștefan completă:
— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.
Mircea aprobă.
— Asta este adevărata moștenire.
---
IX. Alegerea lui Florin
Florin observa totul.
Îl vedea pe Cosmin.
Îl vedea pe Gheorghe.
Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.
Știa că se apropie o alegere.
Într-o seară, a mers la o mănăstire.
Un călugăr bătrân îl întâmpină.
— De ce ai venit?
— Nu știu ce să fac.
— Atunci roagă-te.
Florin îngenunche.
— Doamne, arată-mi drumul.
Călugărul îi spuse:
— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.
Florin plecă.
Știa că trebuie să aleagă.
---
X. Înțelegerea secretă
Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.
— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.
— Sunt de acord.
— Ceilalți patru sunt prea slabi.
Cosmin îl privi.
— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.
Gheorghe râse.
— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.
Cosmin îl privi câteva secunde.
Apoi spuse:
— Și eu.
În acea noapte, cei doi au făcut un plan.
Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.
---
XI. Ultima încercare de pace
Nicolae află despre plan.
Nu a cerut răzbunare.
A trimis o scrisoare.
„Fraților,
Nu vrem război.
Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.
Haideți să ne întâlnim.
Haideți să ne rugăm.
Haideți să ne amintim de tatăl nostru.
Suntem frați.”
Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.
Cosmin o păstră.
În acea noapte, Cosmin nu dormi.
Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.
---
XII. Războiul
În cele din urmă, războiul începu.
Armatele se mișcară.
Orașele se închiseră.
Oamenii se temeau.
Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.
— Nu luptăm pentru ură.
Ștefan spuse:
— Nu luptăm pentru bogăție.
Mircea spuse:
— Luptăm pentru a apăra oamenii.
Gabriela se rugă pentru cei răniți.
Florin trimise provizii.
În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.
Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.
Aducea numai durere.
---
XIII. Inima lui Cosmin se schimbă
După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.
Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.
— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.
Copilul nu răspunse.
Un bătrân îi spuse:
— Au murit.
Cosmin încremeni.
Copilul îl privi.
— De ce a trebuit să se întâmple asta?
Cosmin nu găsi răspuns.
Se întoarse spre oamenii săi.
— Cine a dat ordinul?
Un soldat răspunse:
— Oamenii dumneavoastră.
Cosmin coborî capul.
În acea clipă înțelese.
Puterea lui avea un preț.
Și prețul îl plăteau alții.
---
XIV. Gheorghe în fața adevărului
Gheorghe a aflat ce se întâmplase.
Pentru prima dată, a simțit frică.
Nu de dușmani.
De propria sa conștiință.
A intrat în capela palatului.
A îngenuncheat.
— Doamne...
Nu putea continua.
Lacrimile îi curgeau pe față.
— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.
Era prima rugăciune adevărată din viața lui.
---
XV. Întâlnirea fraților
Cosmin și Gheorghe au cerut pace.
Cei șapte s-au întâlnit din nou.
De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.
Cosmin a spus:
— Am greșit.
Gheorghe:
— Și eu.
Nicolae a răspuns:
— Atunci trebuie să reparăm.
Gabriela:
— Trebuie să ajutăm oamenii.
Ștefan:
— Trebuie să reconstruim.
Mircea:
— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.
Florin:
— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.
Cosmin a întrebat:
— Ce ne-a învățat?
Florin răspunse:
— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.
---
XVI. Drumul pocăinței
Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.
Și au înțeles că era normal.
Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.
Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.
Cosmin a început să viziteze satele afectate.
A construit spitale.
A reparat biserici.
A ajutat familiile.
Gheorghe a făcut același lucru.
Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.
El nu se supăra.
— Au dreptul să fie supărați, spunea el.
— Dar mă vor ierta vreodată?
Nicolae îi răspundea:
— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.
Gheorghe a înțeles.
---
XVII. Florin își găsește drumul
Florin fusese cel mai nehotărât.
Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.
Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.
A început să lucreze împreună cu ceilalți.
A construit drumuri.
A trimis hrană.
A ajutat la reconstruirea satelor.
Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:
— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.
Nicolae zâmbi.
— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.
---
XVIII. Cele șapte lumini
După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.
Au aprins șapte lumânări.
Una pentru fiecare.
Preotul i-a privit.
— De ce șapte?
Nicolae răspunse:
— Pentru că suntem șapte frați.
Preotul zâmbi.
— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.
Cosmin își plecă fruntea.
Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.
Gabriela zâmbi.
Ștefan închise ochii.
Mircea se rugă.
Florin privea flacăra.
Cele șapte lumânări ardeau liniștit.
---
XIX. O nouă rânduială
Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.
În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:
credință, popor și pace.
Nu mai începeau cu hărți militare.
Nu mai începeau cu aur.
Nu mai începeau cu teritorii.
Începeau cu rugăciunea.
Nicolae spunea:
— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.
Gabriela:
— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.
Ștefan:
— Doamne, păzește-ne de război.
Mircea:
— Doamne, dă-ne dreptate.
Florin:
— Doamne, dă-ne înțelepciune.
Cosmin:
— Doamne, păzește-ne de mândrie.
Gheorghe:
— Doamne, învață-ne să iertăm.
---
XX. Ultimii ani
Timpul trecea.
Imperiile se schimbau.
Orașele creșteau.
Copiii deveneau adulți.
Dar cei șapte continuau să se întâlnească.
Într-o zi, erau cu toții bătrâni.
Cosmin avea părul alb.
Gheorghe mergea încet.
Nicolae ținea un baston.
Gabriela era înconjurată de nepoți.
Ștefan devenise foarte tăcut.
Mircea se ruga mai mult.
Florin scria într-un jurnal.
La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.
Crucea era în centru.
Nicolae se ridică.
— Fraților, am primit șapte imperii.
Cosmin spuse:
— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.
Gheorghe continuă:
— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.
Gabriela zâmbi.
— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.
Ștefan:
— Ci după cât bine lasă în urma lui.
Mircea:
— După câtă dreptate face.
Florin:
— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.
Cosmin privi crucea.
— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.
Gheorghe începu să plângă.
Nicolae îl îmbrățișă.
— Frate.
Gheorghe îi răspunse:
— Frate.
Și cei șapte s-au îmbrățișat.
---
XXI. Adevărata moștenire
După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.
Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.
Scria:
«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»
Sub această inscripție se afla o cruce.
Iar dedesubt erau scrise șapte nume:
Cosmin.
Nicolae.
Gabriela.
Ștefan.
Florin.
Mircea.
Gheorghe.
Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.
Era povestea inimilor lor.
Cosmin învățase că mândria poate orbi.
Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.
Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.
Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.
Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.
Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.
Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.
---
XXII. Lecția celor șapte
Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:
— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?
Călugărul a zâmbit.
— De ce întrebi?
— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.
Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.
— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.
— Atunci cine?
— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.
Copilul s-a gândit.
— Și cine a fost acela?
Călugărul a răspuns:
— Fiecare dintre ei, în felul său.
Copilul a privit cele șapte nume.
Atunci a înțeles.
Nu există om fără greșeală.
Dar există om care își recunoaște greșeala.
Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.
Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.
Nu există inimă care să nu fie rănită.
Dar există inimă care poate ierta.
---
XXIII. Mesajul celor șapte coroane
Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.
Nu ca o poveste despre războaie.
Nu ca o poveste despre bogăție.
Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.
Ci ca o poveste despre oameni.
Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.
Era responsabilitatea.
Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.
Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.
Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.
Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.
Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.
Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.
Cosmin a cucerit mândria.
Gheorghe a cucerit ura.
Florin a cucerit frica.
Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.
Mircea a cucerit asprimea.
Gabriela a cucerit nepăsarea.
Nicolae a păstrat credința.
Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:
«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»
Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.
Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.
Își aminteau de Nicolae și de credința lui.
Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.
Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.
Își aminteau de Florin și de alegerea lui.
Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.
Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.
Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.
Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.
Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.
Așa cum se întâmplase cu Cosmin.
Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.
Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.
---
SFÂRȘIT
„Cei Șapte Moștenitori”
De Cristian Diaconița
Morala poveștii:
Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.
Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.
Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.
Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.
Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.
Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.
Pilda celui care s-a ridicat după durere
Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.
[Cristian Diaconița]
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
LUMINA ANULUI 2100
PROLOG
Lumea de după două veacuri
Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.
Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.
Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.
Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.
Știința făcuse pași uriași.
Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:
De ce este omul încă neliniștit?
Avea aproape tot ce își putea dori.
Dar nu avea întotdeauna pace.
Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.
Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.
Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.
Avea tăcere.
Pereții erau acoperiți cu icoane.
În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.
Înaintea icoanelor ardeau candele.
Deasupra ușii era scris:
„Lumina luminează în întuneric.”
Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.
În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.
Iar viața lui avea să se schimbe.
---
PARTEA I
COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS
Capitolul 1 – Andrei
Andrei avea șaisprezece ani.
Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.
Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.
În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.
Totul era ordonat.
Totul era rapid.
Totul era automat.
Dar Andrei nu era fericit.
Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:
— Ești bine?
— Da.
— Pari trist.
— Nu sunt trist.
Mama îl privi câteva clipe.
— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?
Andrei nu răspunse.
Privea orașul.
Milioane de oameni se mișcau sub el.
Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.
---
Capitolul 2 – Întrebarea
La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.
— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.
Un elev ridică mâna.
— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?
Profesorul zâmbi.
— Desigur.
— Ce anume?
Profesorul se opri pentru câteva clipe.
— Nu știm încă toate răspunsurile.
Andrei ridică și el mâna.
— Dar știm de ce existăm?
Clasa amuți.
Profesorul îl privi.
— Aceasta este o întrebare filozofică.
— Dar este importantă.
Profesorul nu mai răspunse.
În acea zi, Andrei începu să caute.
Căută în arhive.
Citi cărți.
Ascultă oameni de știință.
Citi filozofi.
Dar întrebarea rămânea:
De ce existăm?
---
PARTEA A II-A
BISERICA
Capitolul 3 – Lumina
Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.
Nu știa unde merge.
Apoi văzu o lumină.
Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.
Andrei se opri.
În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.
Ușa era deschisă.
Intră.
Liniștea îl înconjură.
Nu existau ecrane.
Nu existau reclame.
Nu existau zgomote.
Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.
Andrei privi icoanele.
În fața lui se afla Hristos.
Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.
Din apropiere se auzi o voce:
— Cauți ceva?
Andrei se întoarse.
Era preotul bisericii.
Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.
— Nu știu, răspunse Andrei.
— Atunci ai venit într-un loc bun.
— De ce?
— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.
---
Capitolul 4 – Părintele Gavriil
Andrei se așeză.
— Părinte, pot să vă pun o întrebare?
— Poți.
— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?
Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.
Privi spre icoana lui Hristos.
— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.
— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.
— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.
— Care?
— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.
Andrei tăcu.
Părintele continuă:
— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.
— Pentru cine a venit?
— Pentru oameni.
— Pentru toți?
— Pentru toți.
---
PARTEA A III-A
CARTEA
Capitolul 5 – Biblia
Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.
Pe un raft se afla o Biblie.
Andrei o luă în mâini.
— Este foarte veche.
— Da.
— De ce nu folosiți una digitală?
— Putem folosi și una digitală.
— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?
Părintele zâmbi.
— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.
Andrei deschise cartea.
— De unde să încep?
— De la Evanghelie.
— De ce?
— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.
Andrei începu să citească.
Nu înțelese totul.
Dar ceva îl atrăgea.
Nu era doar o carte despre trecut.
Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.
---
PARTEA A IV-A
ÎNCERCAREA
Capitolul 6 – Orașul
În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.
Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.
Dar nu uită biserica.
Într-o zi, îi spuse părintelui:
— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.
Părintele zâmbi.
— Nu trebuie să fie.
— Atunci de ce oamenii se ceartă?
— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.
Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.
Trebuia căutat cu sinceritate.
---
Capitolul 7 – Iarna
Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.
Rețelele energetice fură afectate.
Sistemele automate se opriră.
Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.
Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.
În jurul bisericii se adunară sute de oameni.
Părintele Gavriil deschise porțile.
— Intrați.
Oamenii intrară.
Unii aveau nevoie de hrană.
Alții de căldură.
Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:
„Nu sunteți singuri.”
Andrei începu să ajute.
Căra apă.
Împărțea mâncare.
Mergea la bătrâni.
Stătea lângă copiii speriați.
Într-o noapte îl întrebă pe părinte:
— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?
Părintele răspunse:
— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.
---
PARTEA A V-A
ÎNTOARCEREA
Capitolul 8 – Alegerea
După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.
Mulți uitară repede ce se întâmplase.
Andrei însă nu uită.
Înțelesese ceva:
Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.
Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:
— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.
— Nu spuneți asta.
— Este firesc.
— Și cine va avea grijă de ea?
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Oamenii.
— Care oameni?
— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.
---
PARTEA A VI-A
ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI
Capitolul 9 – Bătrânul
Anii trecură.
Andrei deveni profesor.
Părintele Gavriil îmbătrâni.
Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.
— Părinte.
— Da?
— Vă este teamă?
Bătrânul zâmbi.
— De ce să-mi fie teamă?
— De moarte.
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.
Apoi adăugă:
— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.
Andrei îi luă mâna.
— Vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că m-ați învățat să caut.
— Eu nu te-am învățat să găsești.
— Atunci?
— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.
---
PARTEA A VII-A
LUMINA RĂMÂNE
Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.
Biserica fu plină.
Andrei stătea în fața icoanei.
Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.
Atunci întrebase:
„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”
Acum cunoștea răspunsul.
Da.
Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.
Îi ascultă pentru că sunt oameni.
---
PARTEA A VIII-A
ANDREI
Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.
Orașul se schimbase din nou.
Clădirile vechi dispăruseră.
Alte tehnologii apăruseră.
Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.
Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.
Andrei devenise cel care aprindea candela.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Într-o zi, un copil intră în biserică.
— Domnule, de ce arde lumina aceea?
Andrei îi răspunse:
— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.
— De ce?
— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.
— Ce să nu uite?
Andrei privi spre icoana lui Hristos.
— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.
Copilul privi icoana.
— Cine este?
Andrei zâmbi.
— Iisus Hristos.
— Și ce a făcut?
Andrei se așeză lângă el.
— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.
Copilul îl privi.
— Și povestea Lui s-a terminat?
Andrei clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.
— Atunci ce este?
— Începutul nădejdii.
---
EPILOG
PENTRU TOȚI OAMENII
În acea seară, biserica era goală.
Andrei aprinse candela.
Apoi se opri în fața icoanei.
Lumina tremura pe chipul lui Hristos.
Afară, orașul era plin de lumini artificiale.
Dar în biserică exista o altă lumină.
Una pe care niciun om nu o putea fabrica.
Andrei închise ochii.
Își aminti de toate generațiile care trecuseră.
De oamenii care iubiseră.
De cei care greșiseră.
De cei care se pocăiseră.
De cei care ajutaseră.
De cei care se rugaseră.
De cei care păstraseră credința.
Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.
Fusese povestea omului.
Omul care avea nevoie de Dumnezeu.
Omul care căuta adevărul.
Omul care putea să cadă și să se ridice.
Omul care putea să uite și să-și amintească.
Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.
Andrei privi pentru ultima dată candela.
Și șopti:
— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.
Apoi ieși din biserică.
În urma lui rămase candela.
Flacăra ei era mică.
Dar nu se stingea.
Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.
Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:
Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.
Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:
Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?
Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.
Pentru că fiecare viață este o poveste.
Fiecare om primește libertatea de a o scrie.
Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.
Sfârșit.
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Din fostele iubiri,
Am iubit frumoase și deștepte
și urâte, când se potriveau...
Toate, n-au avut răbdarea să aștepte
doar în urmă parcă, mă priveau!
Demonul, mi-a suflecat trăirea,
chibzuită-n care ieri zăceam
pentru care astăzi, nemurirea...
Nu mă iartă!
...că am fost ștrengar!
Amor
M-ai încolțit și sângele în vine
mi-a înghețat.
Erai așa frumos pictat
și n-am uitat
cărarea către tine.
În ochii tăi și iernile-s povești
de mai
și poate că de când mă ai,
lipsit de grai,
și doru este.
Oprește- mă, ori nu mă depărta
de visul meu,
în care te găsesc mereu -
un Dumnezeu.
și nu te pot uita.
Dulce acrișor
Peste liniștitele câmpii,
Iar cât n-aș da pentru a auzi
Savoarea cuvintelor tăcute
Izvor de fapte prin ochii trecute
Cum a ta subtilă gingășie
Și ca o floare, frumoasă tapițerie
Ierni întregi aș admira
Magnolia rece, dulce înfășura
Atat suflet cât și trup
Tot aș da dar să nu te rup.
Cum ai putea să vi cu mine?
Umilă floare, oferiți-ai liniștite caline
De vi de tot, în palme te-aș ține
Rostesc cu drag, frumos bujor,
Ar fi perfect și fără dor
Gust color, dulce acrișor.
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Pe cruce ai murit
Pe cruce ai murit
De pacat m-ai curatit
Intr-o lume moarta in pacat
Tu de mana m-ai luat
Iar cu blandete mi-ai soptit:
,,Vreau sa fii mantuit''
Pe cruce ai murit
De romani biciuit
Si de mine umilit
Isuse iti multumesc
Pentru nespusul : ,, Te iubesc ''
In lume Tatal Te-a trimis
Iar mantuirea Tu ne-ai scris
Cand ma aflam in durere
Inimii mele i-ai dat putere
Pe cruce ai murit
De multime chinuit
Si de mine umilit...
A Ta iubire
Mi-a transmis mantuire
Iata Mielul lui Dumnezeu!
Care ridica pacatul greu!
O lume intreaga nu L-a inteles
Dar,El tot incontinuu ne-a ales...
Nu mai vreau
Vreau, sa ma despart tine
Eu nu mai suport iubirea
Vreau, ca si in toate ziua
Nu mai vreau acelasi nume.
Sa alerg ca si in noapte
Cum se misca alinarea
Sa nu vada disperarea
Lasa-mi inima in soapte.
Nu mai vreau aceiasi clipa
Sa o simt in disperare
Ca minciunile amare
Usa este tot mai mica
Tu, iubire din culise..
Iubirea mea amară
Sub steaua solitară ,
Pierdută în șoapte,
Străină de noapte..
Sub plapuma ca gheața,
Mă -ntampini dimineața;
Privirea mea fadă
Rătăcește pe stradă..
Te sorb din priviri,
Te caut în amintiri,
Urmele -ti sărut,
Te strig din trecut..
La răsărit ai plecat,
Apusulu-i m -ai lăsat;
Acum e prea târziu
Chipu-ti nu mai știu..
Nu mai am puterea,
Să -mi curm durerea;
Rămâi doar în vise
Tu,iubire din culise..
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR