Doi golâmbi

Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.

Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...

Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.

Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație, 
Tramvaiul ăsta merge la depou.

Nu ți-aș fi răpit prea mult din viată, 

Doar două secunde, să-ți spun că te iubesc 

Și cum în amintirea ta îmi doresc să putrezesc, 

Doar că e întuneric si gândul e în ceață. 

Mi-am permis să fur momente doar ca să te privesc 

Și cum „dulceață” era alintul meu firesc, 

Dar nu mi-e dor, de clipele deja înfipte în trecut. 

Ci doar regret că după tine am rămas tăcut. 

Mi-ai luat și glasul și privirea 

Mi-ai luat și capul să mă pierd cu firea, 

Să mă târăsc, spre al naibi tărâm al fericiri 

Dar mă agăț in spini toxici ai iubiri. 

1.În toate aceste momente întunecate

Nu știu cum reușești să nu mă dai la o parte,

Și mă ții lângă sufletul tău

Până când nu o să mai pot eu.

2.Și rămâne un mare mister

Acest minunat blestem,

De a nu scăpa de iubirea ta

Iar știu că tu mi-o vei da.

3.Nopți la rând iubindu-ne

Cum nu a mai făcut-o nimeni,

Prin simple mângâieri

Îmi voi aduce aminte cu drag, de ziua de ieri.

4.Numai tu reușești să trezești

Acest copil fără îndoieli,

Pentru tine,dragul meu

Promit că voi lupta mereu.

5.Și uite din nou, cum îmi furi zâmbete

Ești mai rău ca o minune,

Te iubesc nespus de mult

Și îți promit, că mă voi gândi la tine mult.

6.Și știu că pare o nebunie

Dar vreau să cred cu tărie

Că ceea ce va fi între noi

Ne va mulțumi pe amândoi

7.Și astfel, sper să îmbătrânim împreună

Pentru că țin la tine ca o nebună

Și jur că nu vreau nimic altceva

În schimb, doar inima ta.

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Mai tii minte ziua aceea? 

Ziua aia în care m-ai făcut să zâmbesc ,

Și m ai făcut să plutesc

Chiar de n aveam aripi ...

Când seara ne înecam amândoi 

In paharul plin cu vin

Și mă priveai....

Și mă sărutai....

Și mi spuneai cat de mult " mă iubești ..."

Dar după mult timp 

Mi ai tăiat brusc aripile

Ai dispărut fără sa spui nimic 

Și m ai lăsat în spate cu o iubire ...

Mare ..

Ma asez si stau aici

Si in gand esti tot aici

Langa mine , pe o banca

Ce era candva a noastra.

O, canta din ora-n ora

La fiecare cincizeci si noua

Canta cu amintiri ,miros de scrum

Si lectii de chitare din anii buni.

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit