Doi golâmbi

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

Sufoc gândurile aprinse-n mine 

Nu le las să mai respire 

Aud zgomote-n neliniște

Vor toate doar la tine.

Simt că ești aproape 

Doar că răbdarea e dușmanul 

Sar și se zbat ca nebunele 

Nu mai pot , sărmanele.

Nu e vina ta ,

Păcatul îl comite întotdeauna gândul

Că de nu ai mai fi 

Eu sigur nu aș mai putea trăi.

Fecioară, aş vrea un ulcior de lut

Să fiu, ca să mă duci la gură, 

Să-ţi dau din mine băutură

Şi cel mai lung şi scump sărut.

Să mă cobori apoi discret

Pe sân, să-ţi răcoresc fecioară,

În cea mai caldă zi de vară,

Din focul ce te arde-n piept.

Să-mi umezeşti din nou ţărâna

Cu apă rece de izvor

Şi să mă umplu de fior,

De toartă când mă prinzi cu mâna.

Şi noaptea când cu toţii dorm,

Aş vrea, de sete ce îţi vine, 

Tu să mă iei în pat cu tine,

Iar eu să redevin un om.

Aș prefera să mor în chin,

Decât să sufăr după tine,

Căci durerea ar curge lin

Dacă tu n-ai vorbi cu mine.

Ar fi ca o cascadă, 

Cascada suferinței,

Iar jos acolo ar tot cade

Lacrimi pline de dorință 

Căci vreau ca să te țin 

În brațe până mor, 

S-adorm cu tine în gând 

M am săturat enorm. 

Și tu să vrei să stai, 

Sa fiu numai a ta. 

Te rog tu să mă ai 

Și nu vei regreta. 

Eu nu vorbesc prostii. 

Ba da, sigur ca da! 

Scriu niște poezii, 

Mă pierd în lumea mea. 

Dar tot ce vreau acum 

Nu s lucruri materiale, 

Ci tot ce vreau acum 

E doar o sărutare. 

Atât de rece sunt 

De când te tot aștept 

Și dacă ai veni 

As arde încet-încet.

Luna își face apariția pe cer, 

Peste față simt un mic ger.

Frigul nu mă oprește din a vorbi cu ea,

Trebuie să îi spun povestea mea: 

Eram nefericită, prinsă într-o cușcă, 

Nu aș fi știut că stăpânul mușcă. 

Probabil că țineam la el, nu mai știu,

Sentimentele oglindite s-au pierdut in pustiu. 

O rază de soare mi-a încălzit fața, 

Aceasta topea bările de gheață. 

M-a îndrumat să evadez, 

Pe stăpân n-am apucat să-l consolez.

Am lăsat în urmă trecutul, 

Ca o pasăre liberă am distrus scutul. 

După raza de soare am fugit, 

Momentele alături de ea m-au înnebunit. 

Fericită eram acum cu ea, 

Am aflat cum se simte dragostea.

Inima mea de gheață s-a topit,

Zâmbetul cald m-a dezmorțit.

M-am apropiat prea mult de soare, 

Mă dezintegrez fără remușcare. 

Aș putea să mor de dragul lui, 

Raza mea, renașterea discomfortului.

O iubesc prea mult s-o îndepărtez, 

Raza mea cuceritoare, hipnotizez.

Sub vraja ei eu sunt, 

Nu vreau să scap de aici prea curând. 

Fă ce vrei cu mine, doar nu pleca. 

Nu sunt în stare să fiu rănită așa. 

Karma nerăbdătoare mă așteaptă, 

Să trăiesc trădarea fostului stăpân nedreaptă. 

Noi? Lăsăm în urmă, cuib de stele

Semne c-am trecut pe-aici,

Și-am luat cu noi zări efemere

Și vise lungi duse-n tăcere

Iar dintr ele-o adiere,

Ca singura noastră avere

Și multe răni și cicatrici!

...

O și câte vise ne rămân

Câte dorințe refuzate

Nici n-avem multe în comun

Cu lumea asta cu de toate

Cu cei ce știu a da din coate,

Dar noi avem doar un stăpân,

Și generos și blând și bun,

Pe care-l purtăm în sân

În inima ce-n taină bate!

...

Și vom pleca în lumea noastră

Exact așa cum am venit,

Tăcuți, ținându-ne de mână,

Un singur vis, fără sfârșit

De a fi veșnic împreună,

Eu, noaptea ta albastră,

Tu, ciobul meu de lună!

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”