Doi golâmbi

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.

Speranța , este o vorbă ce zboară,

Se înalță spre cerul senin

Speranța -i visul ce doare

Când viata-i amară,un chin.

Speranța-i iluzie dragă

În negura zilelor grele

E ramura de măslin ce aleargă

Lumea de păcate să spele.

Speranța-i fata morgană

Șireată precum o nălucă

Uitându-ți viața sărmană

Te mângăi cu singura-i clipă.

Această frumoasă cu ochii de stele

Se pierde în vânturi rebele.

Viața își pierde culoarea

Și plânge în noi disperarea.

Vreau să-ți văd chipul bălai

Și-n brațele mel’ să stai.

Să-mi dai iar o sărutare

Și să cad de pe picioare.

În scrisoarea cea cu aur,

Am pus ș-o floare de laur.

Un miros de dor frumos,

Să mă știi mereu cu pios.

Pus-am busuioc sub pernă,

Ca să te visez pe tine

Și nu te-am visat, iubire!

Am rămas rănit eternă.

Tu cu pletele-nsorite,

Mă citeai de după chip.

Eu cu mâinile mânjite,

Nu voiam să mă anim.

Laurul din scrisorică,

Ține loc de-o mică zică.

Ce nebun ești dragul meu!

Asta ziceam mai mereu…

Ieri m-ai alungat ca pe-o straina 

Iar azi aștepți ca ea sa vina.

Mi-ai oferit speranțe si săruturi

Iar azi doar o privire timida-mi furi.

Te-am văzut privindu-mă din departe 

Dar,din păcate,pe mine dragostea ta mă doare.

Inima mea nu-mi spunea nimic atunci 

Degeaba cu ochii aia verzi, tu priviri arunci.

Simteam odată o flacăra ce mă cuprinde

În a mea inima nimic nu se aprinde.

Te-am trecut ușor cu a me privire 

Nu am putere pentru a ta fire.

Pe malul râului zglobiu 

Ce clipocea necontenit, 

Gemea pomul cenușiu 

Secat de -o plantă parazit.

Ea mlădios se -ncolăcise

În jurul trunchiului lemnos 

Din rădăcini îl ofilise;

Copacul falnic și umbros.

Sugea din seva-i hrănitoare, 

Agătăndu-se de ramuri,

Captănd razele de soare,

Îi stârnea fiorii tulburi  

Cu brațele-i șerpuitoare

Se -nlănțui de a sa coroană

Iedera mistuitoare, 

Ce stropea sare pe rană  

Sălbatică din fire

Îl sugrumă silențios 

Și catargul în jertfire 

Se prăbușise zgomotos  .

Miroase a ploaie în orașul meu mic

S-au strâns norii de zici că-i sărbătoare

Îì privesc pierdută cum se scurg pic cu pic

lau un stilou, și-aștern gânduri pe-o foaie.

Ţigara din scrumieră s-a prefăcut în scrum

Uitată-n gânduri pierdute ca un fum.

Mi-e inima în ploaie își caută adăpost

Îi curg lacrimi șiroaie și nu-si găsește-un rost

Mi-e sufletul de dor de tine obosit

Nici nu mai știe cât suferă..ce a iubit.

Îşi regretă in taină orice răsuflare

Vrea doar să știe câte ceva de tine..

N-am vrut să-ți fiu o oarecare

Am vrut să iți rămân, frumoasă amintire.

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit