Gând la ceas de seară

Camera-i goală. Numai seara
Se-ntinde lin pe vechi pereți.
Și-n colțul unde-ai fost odată
Stă umbra ta… și nu mai ești.

Nu te mai chem. Nici nu te plâng.
Vorbitul doare mai puțin.
Cu umbra ta îmi e de-ajuns
Să tac… și totuși să suspin.

Te-aș întreba de ce-ai plecat,
Dar umbra nu mai știe drum.
Ea șade, rece, fără glas,
Ca dorul meu rămas acum.

De-oi fi greșit, ia-mă cu tine
În noaptea ta fără hotar,
Căci fără tine, orice gând
E-un pas ce cade-n gol amar.

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

Nu cu sicriul m-a chemat,
Ci cu lumină stinsă-n prag
O fată palidă de veac,
Cu pas domol și zâmbet drag.

Avea cunună din uitări
Și voal țesut din seri târzii,
Iar ochii-i, două adâncimi,
Plângeau cu liniștea pustii.

— Te-aștept de mult, mi-a spus încet,
Din clipa-n care te-ai născut,
Ți-am fost umbră la fiecare pas,
Și visul tău necunoscut.

Atunci am înțeles că viața

Nu e decât un drum spre ea,
Că toate dorurile mele
Îi poartă numele-n ascuns, cumva.

Ne-am logodit sub cer de toamnă,
Cu clopot mut și vânt și preot,
Iar stelele, bătrâne moașe,
Ne-au binecuvântat pe loc.

Mi-a pus pe mână-un inel rece,
Făurit din timp zdrobit,
Și mi-a jurat iubire veșnică
Cu glas de secol răstignit.

— Nu-ți voi lua ce-ai fost, iubite,
Ci doar ce-ai obosit să fii;
Te scap de tine, de durere,
De doruri care nu mai știi.

Mi-am lăsat trupul ca pe-o haină
La margini de pământ amar,
Iar sufletul mi-a fost luat
Ca un copil spre-un alt hotar.

Acum dorm în brațele ei reci,
Dar nu-i un somn fără de vis:
E pacea celor care-n viață
Au ars prea mult, prea interzis.

Și dacă-n lume mai rămâne
Un suspin din ce-am fost eu,
Să știi: nu moartea m-a ucis,
Ci m-a iubit prea greu.

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

În vârtejul unei iubiri pierdute,
Ai fost lângă mine, mereu tăcută.
Când inimile s-au spart, lacrimi s-au vărsat,
Tu ai adus lumina, ai risipit ce m-a apăsat.

Pe cărări încâlcite de nopți amare,
M-ai ghidat spre priveliști mai clare.
Nu mai sunt pierdut în ceața umbrei,
Cu fiecare cuvânt, fricile mi le-ai luat.

Prietenia ta, pură, un far strălucitor,
Prin zile întunecate și nopți fără sfârșit.
În tine am găsit un țărm statornic,
O legătură pe care timpul nu o va ignora.

Odată iubirea s-a pierdut, dar am găsit mai mult,
O prietenă ce a pășit prin fiecare ușă.
În râsul împărtășit și lacrimile tăcute,
Ai fost lângă mine prin toate aceste ani.

Acum, pe măsură ce viitorul se apropie,

Îl înfrunt fără teamă.
Căci în inima mea, țin atât de adevărat,
Darul prieteniei găsite în tine.

Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.

Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!

Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.

Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.

Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.

Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.

A ta, Luna, pentru totdeauna!

E-un cuvânt ce pare a fi inventat pentru ea,

Când dansează și-și expune corpul zilei, precum

O pasăre ce-și întinde aripile pentru a-și lua zborul;

Atunci simt infernul deschizându-se sub picioarele mele...

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană,

Ce rost are să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei.

Frumoasă

Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,

Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?

Care mi-a pus în fire această dorință carnală,

Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?

Ea poartă păcatul original în ea;

Dorința a făcut din mine un criminal?

Cea

Care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,

Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;

O, Fecioară Maria!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să deschid poarta grădinii Esmeraldei.

Frumoasă

În ciuda ochilor ei mari și negri ce te vrăjesc

Domnișoara, o fi ea încă fecioară?

Când mișcările ei mă fac să văd munți și minuni,

Sub juponul ei în culorile curcubeului...

Iubita mea, lasă-mă să-ți fiu infidel

Înainte de a fi condusă la altar

Cine

Este omul care și-ar distrage privirea de la ea,

Sub pedeapsa de-a se transforma-ntr-o statuie de sare?

O, Fleur-de-Lys

Nu sunt un om de cuvânt

Voi culege floarea iubirii a Esmeraldei.

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană

Pentru ce altceva să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei

Esmeralda...

Pe bolta nopții-ntunecate,
Un Luceafăr plânge-n stele,
Privind spre lumea de departe,
Spre dorurile efemere.

Sclipind cu aripi de lumină,
El trece-n vis de mii de ori,
Dar dragostea i-e tot străină,
Sortită doar pentru muritori.

Coboară lin, cu glas de gheață,
Să-și caute un strop de glas,
Dar timpul trece, viața-ngheață,
Și dorul moare, n-a rămas.

El nu cunoaște ce e clipa,
Ce-n pieptul cald își află rost;
Doar veșnicia-i este aripa,
Cu preț de lacrimă și cost.

O fată-l cheamă din visare,
Cu ochi adânci și chip de nea,
Dar nu-l vrea că-n nemurire,
Nu arde focul ce ea îl vrea.

Rămâne el, stăpân pe gânduri,
Pe cer cu doruri fără leac,
Luceafăr blând, pierdut în drumuri,
Ce n-atingi pământul în veac.

Sufletul meu de floare rară,

Care mi ai transformat viata într o vară,

Călduroasă ca o rază,

Esența mea drăgastoasă.

Drogul tău ma omoară,

Fiind parfumul tau de viață,

Iubirea ta de o substanță faimoasă,

Suflet cu esență trandafirată.

Care mi a mai luat odată din aer,

Pentru mireasma ta de înger,

Moarta când se ofilește,

Iubita când trăiește.

 Îți cunosc mersul,

ochii, nasul, gura, zâmbetul cel mai viu

Chicotelile podelelor când le calci hotărât sub tocuri,

Chiar și copacii ți-i știu.

Și știu ca tu știi, și știi ca eu știu

că-i prea târziu acuma

cand îți cunosc și umbra, si urma

lumea să ne mai pară totuna.

Te știu din cerul care se aprinde și se înnoptează,

Din inima mea care de dorul tău oftează,

De la albine, furnici, de la crini,

de la spini.

Te știu din tăcerile tale mai ales.

Oho și cât te știu de la stele,

De la gândurile mele.

Te știu câte puțin din toate

Și toate știu cât te iubesc,

Și cat de tare vreau să-ți vorbesc.

Dar daca le rog să-ți vorbească ele pentru mine,

nu le convine,

Sunt încăpățânate ca tine.

Și încep să vorbească-n culori,

Cu albastrul din nori.

Ți-aș da întâlnire pe lună,

Dar e așa de departe,

Și sincer…

Vreau să te întâlnesc în realitate.

Să te ating,

Să-ți mângâi mâinile, să te simt.

Să te știu din toate astea e bine,

Dar vreau să te știu mai întâi… de la tine.

Vreau să te știu din tristețile tale,

Din ce te face pe ascuns să plângi,

Din ce detești cel mai mult,

Din ce iubești să mănânci.

Din îmbrățișările tale vreau să te știu

(Din ele cel mai mult de fapt)

Din ce muzică asculți

Și din ce îți provoacă dureri de cap.

(Sper ca nu și eu)

Vreau sa te știu din somnul tău,

Vreau să am grijă de tine,

Vreau să țin inimioara ta in piept la mine

Cand e prea grea și pieptul tău n-o mai ține…

Vreau să te știu de la tine.

Cu o privire de mă atingi mă topesc în dor

Îmbrățișată cu plăcere-n a lor dulceață,

Și-ncerc să mă opun, da n-aș putea să nu-i ador

Ochii tăi a mea prăjitură preferată

Ochi căprui ce-au gustu’ atât de dulce

Ce ascund în ei, dorințe neîmplinite,

O viață și puțin mai mult doar zahăr ți-aș aduce

Și tot n-ar fi de ajuns nici dulciuri infinite

Că nici mierea nu-ndulcește ceaiul negru

Cum mă îndulcesc ai tăi ochi de ciocolată

Mi-ai pus în suflet zahăr vanilat integru

Cu un iz de cafea caramelizată

Ești frumos si dulce, al meu gust preferat

Respir cu tine aer de bezea catifelată,

Ai ochi de zahăr și zâmbet glazurat

Ca un mousse din ciocolată vinovată,

N-aș gusta din ochii tăi, dar mi-ai pus pe masă

Ca un miez de gem pe buzele mele coapte

În cuptorul încins de vanilie caldă

Ești pofta mea învelit în cremă de noapte.