На берегу
Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.
Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...
Category: Love poems
All author's poems: coffeepeople
Date of posting: 5 марта 2014
Added in favorites: 1
Views: 2808
Poems in the same category
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Fără formă
Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.
Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în franceză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Peut-on revisiter l’image d’une personne qui nous a inspiré il y a 10 ans ?
Oui, il faut juste le vouloir,
Oui, si cela avait une influence positive sur nous,
Oui, si ça nous motive,
Oui, s'il pouvait nous comprendre (la plupart des gens ne le peuvent pas),
Oui, si elle pouvait nous transmettre quelque chose de son caractère, de la beauté de son âme et de ses passions,
Oui, si je soupire encore de joie en regardant ses photos,
Oui, si elle nous a laissé sans voix devant l'originalité de ses idées (l'une d'elles m'a vraiment surpris en tous points),
Oui, si elle savait nous donner envie de voir son point de vue,
Oui, si elle pouvait nous offrir un milliardième de ses cadeaux,
Oui, si elle nous a infecté par ses rires, sa gentillesse et ses vœux,
Oui, si vous pensez que cela vous a changé pour le mieux, que vous êtes devenu plus riche (moralement, éthiquement, émotionnellement),
Oui, s'il ne t'a pas abandonné, il a préféré te faire confiance, il ne pensait pas qu'il perdrait son temps sans obtenir de résultats,
Oui, si tu n'as pas non plus trahi sa confiance,
Oui, s'il savait nous inculquer des ambitions et les accroître tout au long de la période où nous nous sommes connus,
Oui, si l'on constate qu'il n'y en avait pas beaucoup comme elle,
Oui, s’il se souciait vraiment des valeurs morales, comment chaque être humain pourrait-il parvenir à une version meilleure, plus douce, plus attentionnée et plus agréable de lui-même ?
Oui, si j'avais toujours la même excitation à chaque fois que je la voyais, peu importe qu'elle soit éclaboussée par de l'eau de pluie boueuse, qu'elle ait des moments où elle était plus nerveuse, qu'elle se fâche, qu'elle soit fatiguée, qu'elle eu la grippe, et nous ne pouvions plus jouir avec les mêmes superbes traits de caractère,
Oui, si les pensées dirigées vers elle portaient du fruit dans nos cœurs,
Oui, si elle n'était pas une inconnue, elle était quelque chose de plus que ça, on avait l'impression de se rapprocher d'elle, elle était comme une amie ou une sœur aînée,
Oui, si chaque jour tu montais un échelon, avec son aide,
Oui, s'il pouvait tout construire avec un tel calme et une telle passion qu'on ne peut vraiment pas réagir en y pensant,
Oui, si tu penses que tu n'aurais pas essayé en vain de l'impressionner,
Oui, cela aurait vraiment valu la peine de participer à une émission de téléréalité comme "Les Roumains ont du talent",
Oui, parce que j'ai évoqué le mot "talent", d'elle j'ai appris que cela n'existe pas, qu'on ne reçoit aucun talent et qu'on ne l'emmène pas avec nous dans l'autre monde, le talent qu'elle a montré était acquis compétence, le résultat d'une certaine habitude,
Oui, quand je suis tombé (trébuché), il a su comment m'aider à me relever,
Oui, si seulement on pouvait encore la voir sur le trottoir, au marché, aux concerts, à la mairie, au stade courir aux 70 ans qu'elle aurait aujourd'hui,
Oui, j'aimerais la revoir une fois de plus...
Ma chère femme (et les initiales C. P.) qui étaient pour moi plutôt une sœur aînée (environ 42 ans de plus) pendant 7 ans, puis tu as dû partir aussi, une autre étape arrivait. Tu es restée comme une énigme dans mon subconscient, je ne sais même pas à ce jour comment tu aurais voulu que je sois, ce que tu aurais plus aimé te montrer, mais tu es restée quelque part là, sur la liste des "Femmes de 10 et de 10 hommes", comme s'il s'agissait d'un spectacle de terminale.
Pardonnez ma maladresse en tout, mais ce n'était pas fait exprès, mais je gèle, mon cœur bat la chamade, je palpite, je transpire tantôt froid, tantôt chaud, c'est comme si je n'arrivais pas à avoir assez d'air mes poumons quand j'admire la personnalité, les efforts, tout ce que tu m'as montré, et moi, compte tenu de mon manque de compétence depuis, je ne pouvais rien te montrer d'autre que ce que tu as toujours vu.
Medusa
Să-ți cobor stelele de pe cer,
le-aș așeza pe față și aș face colaje.
Te-aș privi cum n-aș putea de sincer
și am trăi meschin, ca două personaje.
Dar mie-mi place marea s-o zăresc în ochii tăi,
să-ți strălucească lumina părului ud.
Te-aș mângâia blând cu ochii mei uscați și răi,
ca jocul nostru să continue tot mai mut.
M-afund tot mai adânc în întunericul ocean
și pot doar să observ ceea ce e neînsemnat.
Căci doar glasul tău mai este cântec de pian,
Iar ce avem noi nu este adevărat.
Mi-ai prezentat și marea, soarele, și spațiul protector,
Ființe nedumerite în fumuri de arsură.
Mi-ai furat inima asemeni unui infractor,
lăsând în urmă drumul fără de căldură.
Am căzut printre rândurile amestecate de dorințe,
când vorbele tale mi-au oferit siguranță.
Medusa ta sunt eu, aleasă dintre ființe,
Sau doar am fost, cândva, acum — doar ignoranță.
Vin dulce prelins de-a lungul gurii,
ca toate cuvintele rostite de tine.
Speranțe împietrite prin arta literaturii,
'medusa ta' ce-a distrus niște destine.
Nu mai ating pământul
Călcând nisipul mișcător se-ascunde timpul
Șoptește valul povestind strălucitor
Plutind departe am uitat unde-i pământul
Vâslește sufletul mințit amăgitor
Privind o stea speranța caută prezentul
În așteptare se topește viitor
Zburând incert gândul descalecă pământul
Orbit de patimă lipsesc rătăcitor
Mă cuceresc troiene-abrupte de albastru
Lumina umblă prin abisul visător
Îngheață urmele impar călcând sihastru
Fuge pământul de sub tălpi amețitor
Strivit de umbră curge-n lacrimă trecutul
Prin amintire hoinăresc otrăvitor
Biată ființă ce întunecă pământul
Interpretând propria viață spectator
Din început crește-ncolțit deja sfârșitul
Mă sapă razele furtunilor de dor
Nu mai ating cu rădăcinile pâmăntul
Uscate zilele rănesc îngrozitor
Murmur a dor
Iubito, mi-aș face inima, râu,
Să curgă lin peste sufletul tău,
Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,
Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.
Să-ți împletesc părul în raze de soare,
Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,
Să transform fiecare umbră în vis,
Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.
"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Fără formă
Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.
Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în franceză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Peut-on revisiter l’image d’une personne qui nous a inspiré il y a 10 ans ?
Oui, il faut juste le vouloir,
Oui, si cela avait une influence positive sur nous,
Oui, si ça nous motive,
Oui, s'il pouvait nous comprendre (la plupart des gens ne le peuvent pas),
Oui, si elle pouvait nous transmettre quelque chose de son caractère, de la beauté de son âme et de ses passions,
Oui, si je soupire encore de joie en regardant ses photos,
Oui, si elle nous a laissé sans voix devant l'originalité de ses idées (l'une d'elles m'a vraiment surpris en tous points),
Oui, si elle savait nous donner envie de voir son point de vue,
Oui, si elle pouvait nous offrir un milliardième de ses cadeaux,
Oui, si elle nous a infecté par ses rires, sa gentillesse et ses vœux,
Oui, si vous pensez que cela vous a changé pour le mieux, que vous êtes devenu plus riche (moralement, éthiquement, émotionnellement),
Oui, s'il ne t'a pas abandonné, il a préféré te faire confiance, il ne pensait pas qu'il perdrait son temps sans obtenir de résultats,
Oui, si tu n'as pas non plus trahi sa confiance,
Oui, s'il savait nous inculquer des ambitions et les accroître tout au long de la période où nous nous sommes connus,
Oui, si l'on constate qu'il n'y en avait pas beaucoup comme elle,
Oui, s’il se souciait vraiment des valeurs morales, comment chaque être humain pourrait-il parvenir à une version meilleure, plus douce, plus attentionnée et plus agréable de lui-même ?
Oui, si j'avais toujours la même excitation à chaque fois que je la voyais, peu importe qu'elle soit éclaboussée par de l'eau de pluie boueuse, qu'elle ait des moments où elle était plus nerveuse, qu'elle se fâche, qu'elle soit fatiguée, qu'elle eu la grippe, et nous ne pouvions plus jouir avec les mêmes superbes traits de caractère,
Oui, si les pensées dirigées vers elle portaient du fruit dans nos cœurs,
Oui, si elle n'était pas une inconnue, elle était quelque chose de plus que ça, on avait l'impression de se rapprocher d'elle, elle était comme une amie ou une sœur aînée,
Oui, si chaque jour tu montais un échelon, avec son aide,
Oui, s'il pouvait tout construire avec un tel calme et une telle passion qu'on ne peut vraiment pas réagir en y pensant,
Oui, si tu penses que tu n'aurais pas essayé en vain de l'impressionner,
Oui, cela aurait vraiment valu la peine de participer à une émission de téléréalité comme "Les Roumains ont du talent",
Oui, parce que j'ai évoqué le mot "talent", d'elle j'ai appris que cela n'existe pas, qu'on ne reçoit aucun talent et qu'on ne l'emmène pas avec nous dans l'autre monde, le talent qu'elle a montré était acquis compétence, le résultat d'une certaine habitude,
Oui, quand je suis tombé (trébuché), il a su comment m'aider à me relever,
Oui, si seulement on pouvait encore la voir sur le trottoir, au marché, aux concerts, à la mairie, au stade courir aux 70 ans qu'elle aurait aujourd'hui,
Oui, j'aimerais la revoir une fois de plus...
Ma chère femme (et les initiales C. P.) qui étaient pour moi plutôt une sœur aînée (environ 42 ans de plus) pendant 7 ans, puis tu as dû partir aussi, une autre étape arrivait. Tu es restée comme une énigme dans mon subconscient, je ne sais même pas à ce jour comment tu aurais voulu que je sois, ce que tu aurais plus aimé te montrer, mais tu es restée quelque part là, sur la liste des "Femmes de 10 et de 10 hommes", comme s'il s'agissait d'un spectacle de terminale.
Pardonnez ma maladresse en tout, mais ce n'était pas fait exprès, mais je gèle, mon cœur bat la chamade, je palpite, je transpire tantôt froid, tantôt chaud, c'est comme si je n'arrivais pas à avoir assez d'air mes poumons quand j'admire la personnalité, les efforts, tout ce que tu m'as montré, et moi, compte tenu de mon manque de compétence depuis, je ne pouvais rien te montrer d'autre que ce que tu as toujours vu.
Medusa
Să-ți cobor stelele de pe cer,
le-aș așeza pe față și aș face colaje.
Te-aș privi cum n-aș putea de sincer
și am trăi meschin, ca două personaje.
Dar mie-mi place marea s-o zăresc în ochii tăi,
să-ți strălucească lumina părului ud.
Te-aș mângâia blând cu ochii mei uscați și răi,
ca jocul nostru să continue tot mai mut.
M-afund tot mai adânc în întunericul ocean
și pot doar să observ ceea ce e neînsemnat.
Căci doar glasul tău mai este cântec de pian,
Iar ce avem noi nu este adevărat.
Mi-ai prezentat și marea, soarele, și spațiul protector,
Ființe nedumerite în fumuri de arsură.
Mi-ai furat inima asemeni unui infractor,
lăsând în urmă drumul fără de căldură.
Am căzut printre rândurile amestecate de dorințe,
când vorbele tale mi-au oferit siguranță.
Medusa ta sunt eu, aleasă dintre ființe,
Sau doar am fost, cândva, acum — doar ignoranță.
Vin dulce prelins de-a lungul gurii,
ca toate cuvintele rostite de tine.
Speranțe împietrite prin arta literaturii,
'medusa ta' ce-a distrus niște destine.
Nu mai ating pământul
Călcând nisipul mișcător se-ascunde timpul
Șoptește valul povestind strălucitor
Plutind departe am uitat unde-i pământul
Vâslește sufletul mințit amăgitor
Privind o stea speranța caută prezentul
În așteptare se topește viitor
Zburând incert gândul descalecă pământul
Orbit de patimă lipsesc rătăcitor
Mă cuceresc troiene-abrupte de albastru
Lumina umblă prin abisul visător
Îngheață urmele impar călcând sihastru
Fuge pământul de sub tălpi amețitor
Strivit de umbră curge-n lacrimă trecutul
Prin amintire hoinăresc otrăvitor
Biată ființă ce întunecă pământul
Interpretând propria viață spectator
Din început crește-ncolțit deja sfârșitul
Mă sapă razele furtunilor de dor
Nu mai ating cu rădăcinile pâmăntul
Uscate zilele rănesc îngrozitor
Murmur a dor
Iubito, mi-aș face inima, râu,
Să curgă lin peste sufletul tău,
Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,
Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.
Să-ți împletesc părul în raze de soare,
Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,
Să transform fiecare umbră în vis,
Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.
"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"
Other poems by the author
Я тебя забыл
В граните манящих глаз, ищу я надежду,
В глубинах серых зрачков я вижу невежду.
Зеркалом тёплым сквозь холод гранита,
Я знаю, я вижу, надежда убита!
Согрей же меня улыбкой безбрежной,
Любимой, родной, сладкой и нежной.
Я в ней утону как в парах Эндофрина,
В горькой агонии белого дыма.
Ступенями в низ дождём уплывешь,
Грусть разбитого сердца себе заберешь.
Там где тёмные улицы мертвой мечты,
Родиться новая жизнь, восскресшей души.
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Вьюги
Здравствуй женщина чужая,
Я немножко удивлен.
Ты теперь совсем другая,
Явь все это, или сон?
Сколько времени прошло?
Столько радости забыто...
Видеть прошлое через стекло,
Все туманом будто скрыто.
Помнишь я держал тебя за руку?
и говорил все не о том.
Будто чувствуя разлуку,
Веселил себя вином...
Помнишь наши встречи редкие?
Как смотря тебе в глаза,
Я бросал словечки едкие,
Не забуду никогда...
Не забуду наших поцелуев,
Мир за них теперь отдам!
и о любви сказать тебе минуя,
Я шептал слова любви ветрам.
Ты извини меня за глупость,
извини что я ушёл.
извини меня за трусость,
извини что был осел...
и без слов в глаза смотря,
Женщина мне прошептала,
- Ничего вернуть уже нельзя...
Поезд тронулся с вокзала.
Память о тебе храня в душе,
Я прожила много лет.
Сердце рвала в тишине,
Думая что жизни больше нет.
Но все в жизни лечит боль,
Знаешь чем душе больнее,
Память и любовь уходят в ноль,
и становишься сильнее.
Женщина мне улыбнулась,
- Друг мой, ты меня прости,
Хочешь чтобы я вернулась?
Перекрестить наши пути?
Я теперь жена другому,
Ты теперь другой супруг,
Мы вернёмся к нашему земному
и забудем время наших вьюг.
Я не стану воспоминанием.
Я стар, я болен, я забыт.
Я больше ничего не стою,
На небеса мне путь закрыт,
Один я на один теперь с бедою.
Когда я стану пеплом над рекой,
Надеюсь кто-то все-же вспомнит.
Пойдет он тоненькой моей тропой,
и пустоту оставленную мной, заполнит.
Я никогда не стану кем-то,
ибо забытым быть вот мой удел.
Мои стихи не разноцветны,
Я сер, я темен, я быть таким посмел.
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!
Я тебя забыл
В граните манящих глаз, ищу я надежду,
В глубинах серых зрачков я вижу невежду.
Зеркалом тёплым сквозь холод гранита,
Я знаю, я вижу, надежда убита!
Согрей же меня улыбкой безбрежной,
Любимой, родной, сладкой и нежной.
Я в ней утону как в парах Эндофрина,
В горькой агонии белого дыма.
Ступенями в низ дождём уплывешь,
Грусть разбитого сердца себе заберешь.
Там где тёмные улицы мертвой мечты,
Родиться новая жизнь, восскресшей души.
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Вьюги
Здравствуй женщина чужая,
Я немножко удивлен.
Ты теперь совсем другая,
Явь все это, или сон?
Сколько времени прошло?
Столько радости забыто...
Видеть прошлое через стекло,
Все туманом будто скрыто.
Помнишь я держал тебя за руку?
и говорил все не о том.
Будто чувствуя разлуку,
Веселил себя вином...
Помнишь наши встречи редкие?
Как смотря тебе в глаза,
Я бросал словечки едкие,
Не забуду никогда...
Не забуду наших поцелуев,
Мир за них теперь отдам!
и о любви сказать тебе минуя,
Я шептал слова любви ветрам.
Ты извини меня за глупость,
извини что я ушёл.
извини меня за трусость,
извини что был осел...
и без слов в глаза смотря,
Женщина мне прошептала,
- Ничего вернуть уже нельзя...
Поезд тронулся с вокзала.
Память о тебе храня в душе,
Я прожила много лет.
Сердце рвала в тишине,
Думая что жизни больше нет.
Но все в жизни лечит боль,
Знаешь чем душе больнее,
Память и любовь уходят в ноль,
и становишься сильнее.
Женщина мне улыбнулась,
- Друг мой, ты меня прости,
Хочешь чтобы я вернулась?
Перекрестить наши пути?
Я теперь жена другому,
Ты теперь другой супруг,
Мы вернёмся к нашему земному
и забудем время наших вьюг.
Я не стану воспоминанием.
Я стар, я болен, я забыт.
Я больше ничего не стою,
На небеса мне путь закрыт,
Один я на один теперь с бедою.
Когда я стану пеплом над рекой,
Надеюсь кто-то все-же вспомнит.
Пойдет он тоненькой моей тропой,
и пустоту оставленную мной, заполнит.
Я никогда не стану кем-то,
ибо забытым быть вот мой удел.
Мои стихи не разноцветны,
Я сер, я темен, я быть таким посмел.
Я смерти нет сказал
Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы.
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?
Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои,
и так и не почувствовал твой гнойный запах!