De ce nu mă iubește nimeni?

Am deschis inima ca pe-o carte veche,

Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.

Tăcerea mea are vene; pulsează încet,

Un râu nevăzut, dar mereu prezent.

Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?

Dacă strigătul meu se pierde-n abis,

Și nimeni nu știe că sunt, că respir,

Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?

Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,

Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.

Mă recontruiesc, dar clădirile cad,

Fundația e făcută din nisip și oftat.

Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,

Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.

Eu caut ceva ce lumea nu are:

Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.

Dar ce rost are căutarea?

Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.

Și totuși, continui, un Sisif modern,

Împingând un munte făcut din etern.

Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.

Sunt ceva între, un paradox enorm.

Mă nasc și mor în fiecare zi,

Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.

Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.

Poate că tot ce caut se ascunde în zare.

Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –

Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.

Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,

În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri

Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,

Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină

Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,

Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor

Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,

Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian

Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,

Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles

În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă

De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

nu ar exista colțuri de întuneric,

doar lumina unei iubiri nemărginite,

care curge din adâncuri, fără sfârșit.

Aș oferi fără să aștept,

fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,

fără teama de a rămâne gol,

pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,

ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,

cu acea blândețe care știe să mângâie,

dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.

Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,

împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,

acoperindu-te cu valuri de încredere.

Iubirea mea nu e o poveste,

e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,

o flacără ce arde de milioane de ori,

dar niciodată nu se consumă.

E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,

dar totuși e acolo, în fiecare respirație.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

lumea ar fi un loc fără granițe,

fără frici și fără regrete,

în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,

și ar înflori din fiecare fereastră,

din fiecare pas, din fiecare gest.

Iubirea mea este acel loc în care

nu trebuie să te schimbi,

pentru că tot ceea ce ești este suficient,

pentru că iubirea mea te cuprinde

fără condiții, fără „dar”-uri,

fără „poate”.

M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,

Un trup cariat în brațele tăcerii,

Între chinuri mă pierd,

Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,

Rechinii nu văd—nu pot să vadă—

Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.

Ei mă privesc cu ochii lor stinși,

Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,

Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,

Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,

Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,

Într-o mare de vise moarte.

Ei mă doresc călcată în picioare,

Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,

Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,

Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.

Mă lupt pentru fiecare respirație,

În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,

Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.

Am ajuns să uit cum e să râzi,

Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.

Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,

Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,

Eu sunt încă o flacără.

Chiar dacă nu mă vede nimeni.

Chiar dacă nu mă auziți,

Eu exist.

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Ai scris cuvinte false

Ce le-ai ars prin lacrimi

Ai scris o carte cu tăișuri

Și drumuri lungi frumoase

Ai scris ca aveam o fată

O fată și un băiat

Doi prunci frumoși

Care mult îți semănau

Ai scris a doua parte

Ce era sfârșitul

Ai scris ca îți e frică

Și ca nu vezi răsăritul

Ca tu vezi o lumina

Prin mii și mii de stele

Ca sufletul alină

Si cuvintele grele

Ca nu ai vrea să pleci

Ca nu vrei sa se termine

Cartea ta de viața

Și munca ta senină

Da cine îți va citi gândurile lungi?

Cine va sta noaptea să fie atent la ce ajungi

La visele tale ce greu le strângi

La munca ta ce dă roade în dungi

Dar viața nu e roz totul are sfârșit

Dar unde e sfârșitul lumii ?

În adâncul nimănui

Unde este fericirea?

Dacă nu când suntem noi.

Deci hai te rog nu mă alunga

Nu pune capăt cărții așa

Nu pune punctul în direcția mea

Nu pune stop când tu ești povestea

Și cartea mea

Deci hai te rog

Nu mă încheia.

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Poate pentru totdeauna, la noi a luat sfârșit.

Ştii, visam zi de zi ca doi copii...

Nu m-aș fi gândit că nu o să mai fim,

Iar eu să te țin din nou ascuns în poezii...

Te țin în inima mea zi de zi,

Măcar o șansă de ne-ai mai oferi.

Căci inima mea de tine e plină în fiecare zi,

Nu cred că ce a fost între noi, acum se va sfârşi.

Fiecare clipă cu tine a fost un dar,

O amintire ce nu vreau să dispară în zadar.

Aş vrea să ne regăsim, să fim din nou doi,

Să lăsăm în urmă lacrimile și dorul amândoi

Sunt zile în care pare că totul s-a pierdut

Si trec prin timp fără nici o putere,

Să las tot ce-am trăit uitat în trecut

Poate așa mă uita și a mea durere.

#onewinewoman

Când gândul despre tine mi-e sonor

Îmi îmbăt ochii privind la cer apusul

Incerc să mii îndrept privind spre viitor

Sperând alăturea să imi rămână visul.

#mystory

Tu m-ai uitat atât de repede..știu bine!

Nu ţi-ai dorit să fiu nici măcar amintire

Și-n orice loc sub cer, lună sau soare

Caut, dar în zadar.. nu găsesc vindecare

#winestory

Încă mă-ntreb cum ar fi fost dacă

Ţi-aș fi rămas la fel de dragă

..căci mi-a trecut un an din viață

Să nu-mi mai fii cu sufletul de gheață..

Încă îmi amintesc 

Culoarea ta preferata 

Al tau tau mov de neuitat

Sper din suflet că nu m ai uitat

Încă îmi amintesc ochii tăi 

Cei căprui ca ai mei

Speram ca vei vedea in ei

Un viitor doar noi si ei 

Încă imi amintec al tau nume

Ceva de nedescris parca ceva interzis 

Nu ne am putut iubii

Ne am lăsat ca sa ne revedem

Intr un viitor asa cum vor ei

Care ei ne întreb noi

Când noi inca ne gândim la noi doi

Noi doi care împreună formam un întreg 

Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren

Împărtășind iubrea pana la etern