Ușa care nu se mai deschide

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,

Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,

Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,

Păsări să cânte al meu nenoroc...

Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,

Din stele apuse împletește-mi cununa,

Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,

Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.

Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,

Presoară-mi cărarea cu iasomie,

Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,

Să-l port peste iarnă ca dor legănat.

Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,

Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,

Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,

Povești de iubire ce miros a parfum.

Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,

Ca fraga uscată, de brumă atinsă,

Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,

Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.

Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,

Deschide lin ușa și intră-n unghere,

Te-așază la masa cu roade mănoase,

Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.

Bătea în tindă ceasul cu pendulă,

Un clopot surd cu limbă de cenușă,

Și fiecare clipă, ca o rană,

Își deschidea o pleoapă undeva pe ușă.

Din filele rămase-n cuiul rugii,

Se scuturau amiază și amurg,

Iar sfinții, scoși din aurul icoanei,

Purtau pe frunți întregul vulg.

Sub pleoapa grea a fiecărei clipe,

Tresare-un clopot mut, de plumb topit,

Și bate des în tâmpla amintirii,

S-aducă înapoi ce timpu-a risipit.

În sângele pereților mai arde,

Un soare stins, cu dinți de fier coclit,

Iar casa, văduvită de răsuflet,

Își ține-n grinzi trecutul pironit.

În podul minții, timpul tot atârnă,

Ca o icoană spartă de tăceri,

Iar anii, cu miros de ceară arsă,

Se scurg pe ziduri reci, fără puteri.

Pe sub pământ se-aude încă timpul,

Cum roade-ncet la oase și la fier,

Iar amintirea, ca o rădăcină,

Străpunge lutul rece către cer.

Dar dintre toate umbrele căzute,

Se naște, fără zgomot, un contur:

Un pas timid ce caută lumina,

Pe toate drumurile din împrejur.

Iar sufletul, cu haine de țărână,

Își cară umbra-n spate ca pe un sicriu;

Prin el se plimbă toamne fără nume,

Și-un Dumnezeu tăcut, dar încă viu.

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,

Chiar dacă-am fost din neam de faraon,

Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,

Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.

Nu mă interesează unde mă veți duce,

În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,

Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,

Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.

De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,

Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,

Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,

Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.

Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,

Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,

Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,

Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.

Astăzi, într-o zi tăcută,

Fără semn și veste,

Mi-am văzut lumina mută,

Cum din mine crește.

Nu din cer, nici din afară,

Nu din mâini străine,

Ci din rana ce mă doare

Și mă ține-n mine.

Era jar sub cenușoară,

Foc smerit, ascuns,

Licărind în pieptul serii,

Ca un rug pătruns.

Era stea închisă-n lutul

Pașilor umili și grei,

Noapte caldă în adâncuri,

Cer în ochii mei.

Și-am pornit cu ea prin lume,

Într-un felinar din piept,

Să vestesc cu loc și  nume,

Unde pasul mi-l îndrept.

Nu mai bat la poarta-nchisă,

Nici la cer străin,

Port în piept lumina scrisă,

Primului destin.

Și când lumea-mi pare rece,

Și cu pașii grei de plumb,

Aprind luna dinăuntru,

Și în ceruri mă scufund.

Și o las încet să ardă,

Fără s-o mai sting,

Ca pământul să mă piardă,

Când de stele mă ating.

Am încercat să trec peste

Dar inima tot mai grea îmi este.

Zilele îți duc dorul

Iar noaptea mă ajută alcolul.

Stelele îmi amintesc de noi

Căci ele erau preferatele tale,

În timp ce eu mă pierdeam printre stele

Eram luna, dar fără lumină în ochii tăi.

Tu alegeai alcolul,

Eu alegeam sucul.

Tu alegeai vise,

Eu alegeam depresie.

Cumva se completau

Dar în timpuri diferite.

Poate ne vom completa și noi

În vieți compatinile.

Aș spune că este ultima oară când îti scriu

Dar știm amândoi că asta-i o minciună,

Și cuvintele îmi vin ușor 

Atunci când singurătatea răsună.

Clipele trec pe ceas

Dar nimic nu se schimbă,

Totul rămâne la fel

O imensă minciună.

De-ar fi rămas din noi doar o secundă

Să mai traim câte ne-am spus

Să imi alungi durerea c-o-mbratisare mută..

Îmi imaginez..și lacrimi fața îmi inundă.

Să-ți spun cât de mult mi-ai lipsit

Tu...si al taบ pahar de vin.

Ah..cât mi-as dori sa pot privi

Pentru o clipă al ochilor tai senin!

Dar e târziu... ai tras grabnic cortina

Peste mine și actul ultimei trăiri,

Neștiind că-mi vei rămâne pentru totdeauna

O rană ce nu v-a prinde cicatrici..

Azi dăruiesc absența mea ca pe un parfum rar 

Celui ce n-a știut să-mi prețuiască prezența 

Îl las pradă tăcerii ce mi-a oferit-o în dar

Atunci când un cuvânt frumos ar fi făcut diferența.

Nu mă răzbun... e-un gest final și simplu

După furtuni am închis ușa sufletului cu blândețe 

Las urma stiloului meu să-i amintească totul... 

C-am fost candva îmbrățișați.. într-o poveste.

C-un gest brutal și nefiresc, 

Le-aș ruina definitiv pe toate, 

Deși, mi-e greu, căci te iubesc, 

Dar, stând așa, nu se mai poate. 

Am tot iertat și-am strâns în mine, 

Trădări și mofturi care mai de care, 

Și-acum când mi-e lehamite de tine, 

Îmi spui că lipsa mea e crâncenă și doare. 

Și poate doare tocmai fiindcă știi, 

Cât timp ți-am fost în întuneric, soare, 

Cum ți-am cusut plecările târzii, 

Cu fire reci de lacrimi și-mpăcare.

Mi-am risipit lumina, pas cu pas,

Ca pe-o monedă veche, fără preț,

Ba chiar ți-am dat și ce-a rămas, 

Și am primit indiferentă și dispreț.

Acum mă strâng din mine și mă duc, 

Spre un tărâm unde nu ceri, nu minți,

Căci simt că lângă tine mă usuc,

Și seacă lacrima în ochii mei fierbinți. 

Nu plec din neputință, nici din ură, 

Ci din respectul față de iubire, 

Căci inima, săraca, ea îndură, 

Și-ncet se-ndreaptă spre pieire. 

Iar dacă-n lipsa mea găsești un hău, 

E muntele ce-am fost, o știi prea bine,

Și n-am plecat ca ție să îți pară rău, 

Ci doar, să nu mă pierd definitiv… pe mine.

Timpul trece greu,

În această stare sunt mereu,

Aș striga la cer,

De durere m-aș arunca în mare,

Să nu mai privesc.

Să nu mai simt nimic.

Inimă mi-e de aur,

Stropită cu sânge.

Teamă și frică de mine ,

Și de Dumnezeu.

Ăsta tot face timpu,

Nu mă ascultă.

Mă blesteamă.

Fără frică fără teamă.

Zamurca Alina 

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit