Venin în artere

Un vânt rece-adânc, pe obraz mă despică,

O gură de viață cu greu mai apuc.

Cu pași osteniți, inima mi-e pustie –

Mă lupt cu trecutul, din umbră, c-un duh.

Armura-mi e grea, sfărâmată de vreme,

Rugină și vină, la piept îmi apasă.

Sub pași, un ecou de durere mă cheamă,

Un cavaler stins, fără drum, fără casă.

Sabia-i crăpată de vechi amintiri,

Tăișul i-e tocit de războaie de sânge.

În mână mi tremură vechile amintiri –

Strigăte mute ce-n noapte ajung .

Pe iarba jilavă, m-arunc fără glas,

Privind către stele cu ochii adânci.

Să-i alin pe cei care se-neacă-n pământ,

Să pot să respir printre umbre și stânci.

Și poate-ntr-o noapte, sub cerul de plumb,

Voi simți cum se stinge tot ce m-au durut.

Căci chiar și-o rană, cu vremea se curmă –

Dar nu și regretul de-a nu fi fost iubit. 

Oh bun găsit singurătate,

Bun găsit noapte... 

Ce aș visa

Printre stele să ne dam întălnire 

Împreună să fiim,

Alaturi să zâmbim,

Să zburăm,

Să visăm,

Să ne alintăm,

Precum niste copii mici 

Și inocenți 

Noi iar de am fii...

Frica și oboseala să înlocuim 

Cu bucurie și armonie 

În liniște să ne ragăsim 

Pe malul mari să zăbovim 

Și numai nisipul fin 

Secretele să ni le știe 

Căci precum bine vezi

Numai valurile 

Gentil ating nisipul 

Și în larg amintirile fug

Precum rasul gingas 

Pierdut în vânt 

Când ne am văzut 

Și iar ne am spus 

Rămas bun 

În întuneric te aștept ... sau mă aștept ? Pe mine să mă regăsesc în altă variantă , care nu mai se lasă speriată de fiare și iluzii care crede că se poate și limite nu are . Care crede și se lasă să plutească lin pe ape adânci , care nu se mai întreabă dacă e nevoie să vezi că să crezi ... Dar totuși cu cine vorbesc ? Pentru cine scriu defapt ? Sau de ce n-am liniște și nu adorm până valurile de ganduri nu le aștern pe hârtie ? Sau oare de ce încă mai pun întrebări și nu accept cine sînt ? Copilul unic ce încerci să-l ascunzi sub măști de lut ,copilul ce te reprezintă...care despre lumină vorbește , desenează ce vede și simte ce alți ignoră ... abstract gândește căutând logica în neamt , și se întreabă de ce culori există și unde se duc gândurile uitate .

   Dar este simplu tot, doar acceptă cine ești și ce alegi a fi mereu ,înțelegere nu mai caută în jur căci deja ai obosit și te distrugi. Încerci să pui o masca care acum doar te ustura și lasă urme adânci pe ființă ta, când roșul din obraji si culoarea vieții numai într-un pahar de vin se mai gasesc. Doar respira și dă drumul la orice ...lasă te să vezi cum oameni sînt înconjurați de lumină și culori radiante , cum sprijiniți sînt când ei poate nu cred.

 Lasă te să simți și să crezi că pe drumul bun te afli când vezi că ești ghidat și clopoței se aud pe unde mergi și pe el îl simți în dreapta ta spunandu ți povestea acestor copaci și stănci uitate .Când stai cu cei dragi pe malul marii unor tărâmuri cu istorii de mult uitate și lin zbori printre stele și universe . Crezi că uni aud și cel mai silențios strigat interior al tău și că luceferi blânzi te asculta în noapte și îți răspund la întrebări, că bucuria o văd în tine când chipul este rigid și plictisit de împrejurare , dar mereu fericirea o vei găsi în interiorul tău , în propia casa , și ști bine că îți aduc aminte de casa interioara cea în care trăiește sufletul tău drag .

Suflet drag, 

Am sa trimit un vis 

Spre inaltul ceresc 

Pe aripi line purtat

Peste vazduhuri nesfarsite 

Peste mari infinite

O secunda infima o sa dureze 

Dar pentru mine o viata de om 

O sa o cred ... 

Acel vis , acea speranta ...

Rasarit sa mi fie 

Puterea cordului sa i dea 

Spre a ma purta inca o zi

Mai aproape de al meu ideal

De al meu rost ... 

Iar toate acestea... o viata sa dureze 

Cand defapt abia am clipit 

Abia am trait 

Asteptand ceva 

Ce demult aveam ...

Oh suflet drag,

O rază de soare 

În dar tu ai primit 

Și în raniță ai pitit-o,

Ai ascuns-o,

Sau poate ignorat-o

Poate din frică 

Sau din neștiința de a nu o pierde 

Ai folosit lumina vieții

Numa când sufletul se îneca 

În abisuri întunecate,

Reci și de mult uitate

Pentru a usca sufletul 

Abia scăldat în frici.

Pentru a-i da putere și încredere 

După care ai ascund prețiosul dar 

Înapoi în ranița 

La siguranță sub grele ștergare de satin

Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni

Până când ai văzut 

Că iarăși cazi 

Iarăși tremuri în derivă 

Îmbătat de un parfum amar

În aceeași mare de haos 

Și că singura călăuză în nopate 

Rămâne raza de lumină

Acum ținută la vedere 

Cu îndemănare și încredere 

Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli 

Ai început viață ... 

Ai acceptat viață spre a o trăi 

Nu doar a fi un dulce spectator 

Care la final părăsește sala indiferent.

Ci spre a-ți vedea visul 

Care iți face inima să bata

Și lumina să radieze în toate colturiile ființei

Acum trăiești prezent 

În armonie cu tine 

Cu ale tale simțuri 

Ai început a creea, 

A te regăsi în acest univers,

Unde stelele domnesc 

În împărăția lunii

Și luceferi blânzi 

În brațe te strâng 

Timpul în loc împietrind 

Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung ! 

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

N-am avut curaj să-ți spun că m-a durut,

Și nu cred că am curaj să-ți spun

Că mă mai doare.

Îmi înjunghii inima iscusit

Și, ciclic, lași o rană însângerată.

N-ai regretat nicicând de ce-ai făcut,

Și nu cred că ai încercat vreodată.

Am fost copil, iar tu abia adult,

Când a început durerea vagabondă.

Am prea sperat să-ți fiu alături,

Cu chin valoros pe-alea timpuri.

N-am reușit să-ți fiu prieten,

Doar un ghinion în drum spre alți prieteni.

Am spulberat atâția ani în căutare

Și-am risipit credința-n vorbele deșarte.

Nu cred că știu ce-nseamnă să ai valoare,

Doar rost trecut în vorbele hoinare.

Am fost copil cu patimi de adult,

Azi-s adult cu durere de copil.

Mi-ai răscolit durerile din plin,

Ai irosit încredere, ai obținut venin.

Nu cred că știu ce ar trebui să fac

Spre a zidi din nou a sufletului cetate.

Sunt un copil naiv în masca de adult,

Sunt prea sătulă de vorbe devastate.

Am înțeles c-am vrut să te-nțeleg,

Dar am uitat să am grijă de mine.

Am încercat să sufăr fără să acuz,

Am fost doar eu, copil necruțat de tine.

Am ghigosit durerea printre inimi

Și-am măcinat cruzimea printre ani.

M-ai călăuzit prin forfot de cuvinte,

Dar mut, fără de strigat reciproc.

Mi-ai inculpat prea multe crime

Fără să-mi dai o șansă spre apărare.

Mi-ai remarcat și rănit subtilul,

Precum un vulcan, ai erupt în orgoliu.

Nu cred că-mi înțelegi durerea,

Și nu cred că vrei s-o faci vreodată.

Îmi umpli viața cu venin nedizolvat,

Treptat, fără de regrete încuiate.

Ți-aș spune totul în cuvinte puține:
Nu-mi este dor de tine...
De nepăsarea ta, care știi că mă doare,
Să rătăcesc pe-ale minții mele coridoare...

Acuma îți scriu că de tine nu-mi e dor...
Cu fiecare zi, petrecută fără tine, mor:
Inutilă bătaie de inimă - o durere în plus -,
Asta-i starea în care, lipsind, m-ai adus...

Așa că nu-ți voi trimite-aceste gânduri,
În care te-am risipit într-o mie de rânduri...
Și nu știu cum să-ți spun că nu mi-e dor,
Cu fiecare zi, înstrăinat și singur, mor...

Îmi amintesc de tine printre alcool și tutun 

Îți simt iubirea doar când în capul meu e fum

E-o contradicție că vreau să te las 

Dar te tot port ca un viciu constant 

Îți caut iubirea în orice colț al firii

Și mă lovesc mereu de tăcerea de la miezul nopții 

Te simt în hanoracul alb ce încă poartă semne ale iubirii 

În parfumul pe care deși aș vrea, nu l-am uitat 

Te simt și mă doare să îmi tot derulez în cap amintiri

Să îți simt îmbrățișările ce mă făceau să nu mai respir

Să îmi răsuni în cap și să mă simt completă 

Să nu fiu pierdută, să fiu doar eu

Între alcool și tutun,simt iubirea pe care demult am pierdut-o 

te simt pe tine, simt tot ai însemnat tu 

Dar rămân mereu cu visele mele 

În care "noi" nu s-a pierdut 

În umbra oarbă, ceasul a-nghețat,

Iar timpul își cerne cenușa-n tăcere,

Un suflet singur pe podea s-a culcat,

Învelit în mantia-i plină de fiere.

Nici stele nu ard în tavanul de plumb,

Doar pași rătăciți mai răsună prin casă,

Păienjeni de gânduri țes pânza în colț,

Iar negrul regret la masă ne-așează.

Și-n liniștea grea ce se scurge-n tăceri,

Rămân doar ecouri din tot ce-am pierdut,

O umbră ce plânge pentru ziua de ieri,

Închisă pe veci într-un gol nevăzut.

O picătură de adevăr

Un cuțit în suflet

Înfige-mi-l mai tare

Încât să simt metal pe buze.

Răsucește-l mai adânc

Și uită-te la mine în ochi

Nu te doare?

Sângele fierbinte...

Curgând încet pe piept

Tot cu zâmbetul pe față

Iar privirea decedată

Străpunge-mă mai tare.

Încât să nu simt nimic

Să-ți arăți colții

Trosnește-mi oasele

Și lasă-mă fără suflare.

Doar trezește-mă din vis,

Chiar de-ar însemna

Să omori acea parte din mine,

Vlăguită și fără putere...

Oglinda se sparge încet

Pumnii îmbibați în sânge

Lacrimi fierbinți și grele

Rostogolindu-se pe ai săi pomeți.

Un trandafir uitat pe masă,

Într-o cameră goală din casă,

Își lasă frunzele să cadă,

Pentru că n-are cine să-l mai vadă.

A fost primit cândva cu drag,

Dar a rămasa stingher în prag,

Și se usucă în tăcere,

Fără o vorbă de durere...