Venin în artere

Suflet drag, 

De emotii noi fiinta e săgetată

O simtire halucinantă

Din cord purtată 

Și o întrebare cugetată

Spre univers dizolvata 

Ce samanta plantez , 

În astă viata ? 

O fi de fericire radianta ,

Sau de zambet trist ? 

O fi o iluzie ,

Sau trăire pentru un vis ? 

Tot ce stiu pana acum 

Este ca printre dunele de vant 

Sint doar un bulgare de pamant ...

Oh suflet drag , 

Din al meu trup 

Un sunet nu mai iese 

Fara vorbe am ramas 

Chiar de in minte 

Romane am de spus ....

Corp de lut am ajuns

Sau asa ma simt ...

Rece, moale si far de viata 

Cand glasul impietrit a devenit

Cand strig si nu ma auzi

Cand vorbesc si nu ma asculti

Cand spui ca doar un suflet tanar sint 

Si ma renegi 

Ma ignori si diminuezi

Crezand ca n-am habar 

Ce este viata 

In vid plutesc 

Vorbele îmi rasuna 

Si numai luceferi banlzi ma aud 

Si ma alina de la rasarit pana la apus

Caci vorbele sufletului 

Nu le aude oricine 

Si le citeste numai

Cine ochi are sa vada

Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...

În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.

Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.

Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.

Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

După-un timp îndelungat,

De speranță și iubire,

Am crezut că te-am aflat,

Că mi-ai fost menire.

Am crezut că te-am găsit,

După-atâta rătăcire,

Că, în sfârșit, am întâlnit

Omul ce-mi va fi iubire.

Am crezut că pentru tine

Inima-mi în piept bătea,

Că în brațele-ți senine

Toată lumea mea era.

În căldura ta găsisem

Un refugiu, un „acasă”,

Și cu tot ce-aveam iubisem,

Crezând că nu vei pleca niciodată de-acasă.

Dar acum, din tot ce-a fost,

Doar eu singură-am rămas,

Fără tine, fără rost,

Rece, mută, fără glas.

Dezamăgită și pierdută,

Cu speranța spulberată,

Cu o inimă tăcută,

Și cu dragostea-ngropată.

Sufletul mi-a devenit scrum,

Ofilit și fără viață,

Nu mai știu pe care drum

Să mai merg de-acum în față.

Nu mai am nici lacrimi, să plâng,

Nici putere ca să sper,

Doar un gol care mă frânge

Și-un ecou pierdut în cer.

Și mă-ntreb, privind în zare:

„Oare de ce iar?”

De ce iubesc cu-atâta ardoare,

Când sfârșitul doare iar?

Oare iar am iubit fără răgaz,

Fără teamă, fără scut?

Oare pentru-al meu necaz

Inima prea mult a vrut?

Oare va mai trece vreodată

Sentimentul ce mă doare?

Oare inima-nghețată

Va mai ști să iubească oare?

Sau voi rămâne, fără glas,

Cu iubirea mea pustie,

Întrebându-mă ce-a rămas

Din ce credeam că va să fie?

Mă strânge pieptul, greu de-atâta „mâine”,

În palme simt doar ceară și pământ,

Niciun ecou în urmă nu rămâne,

Iar zborul meu a fost doar un cuvânt.

Eram copilul cu priviri de aștri,

Purtam coroana unui vis precoce,

Dar m-am pierdut în norii gri, sihaștri,

Sub cerul ce-a devenit tăcere și reci voci.

Aud cum plouă... stropii bat în mine

Ca niște cuie-n aripi de demult,

Mă doare tot ce-am fost și mi-e rușine

De glasul minții care-acum e mut.

Am obosit să fiu „cel cu potențial”,

Un soclu gol sub care lumea trece,

Sunt doar un Icar prins în naufragiul social,

Cu fruntea arsă și cu inima rece.

Urcam atât de sus, fără efort,

Păream stăpân pe vânt și pe lumină,

Dar azi, un munte de speranțe port

Ce mă strivește fără nicio vină.

S-au dus culmile-acelea, sunt departe,

Sunt doar reflexii-n bălți de pe trotuar,

Citesc eșecul ca pe-o veche carte

Și sorb din ploaie-al deznădejdii har.

Mă prăbușesc, dar nu cu vâlvătaie,

Ci lent, discret, sub ceruri de-antracit,

O primăvară crudă, în ploaie,

Mă lasă singur, frânt și sleit.

Și-n balta de pe marginea de drum,

Mă văd întreg, fragil și solitar,

Un Icar ce învață chiar acum

Să meargă prin ploaie pe trotuar.

Dac-aș fi vântul ce trece prin ziduri de scrum,

Aș culege tăcerea lăsată pe drum, 

Aș sorbi din fântâni de argint

Și ți-aș zice tot ce am gândit

Dac-aș fi vântul ce urlă pe creste

Aș mai spune și eu măcar o poveste

Și aș stinge făcliile-n turnul de piatră 

Lăsând doar jarul să mai ardă în vatră.

Dac-aș fi ciobul unei coroane de fier 

Aș păta cu venin orice rază din cer, 

Dar sunt doar o șoaptă zidită în zid

Un ochi care vede când durerile se deschid,

Păzind o cetate de ceață și fum

Unde timpul e piatră și vi

ața e scrum. 

La adăpost de vânturi ,suflet tu faci popas

Bezmetic de nesomn prin noapte tu pășești

De rău ai vrea să urli dar ești lipsit de glas

Respiri doar agonie ,nu știi nici de trăiești.

Ți-e palidă privirea de temere și spaimă

În focul disperării simți doară cum te pierzi

Când obosești de fugă ,te furișezi în taină

Îți faci o rugăciune spre visul ce îl crezi.

E visul doar spre bine ,să ai curaj să speri

Să poți avea scăpare ,să evadezi spre viață

Să scapi de gânduri rele în care doar disperi

Să te agați cu dinții de tot ce crezi speranță.

Sub dușuri reci te minți și cauți alinare

Măcar o mângâiere ai vrea să poți simți

Un tremur te apucă ,te simți fără scăpare

În minte pui speranțe spre nu a rătăci.

În întrebări deșarte cauți certe răspunsuri

De ce nu este simplu să primești ce oferi

Iubirea și căldura pierdute fac pe gânduri

În fuga ta prin noapte tu liniște doar ceri.

Minciuni nevinovate în adevăr fac rană

Te minți și minți crezând că totul va fi bine

În toiul spaimei reci te simți ca și o stană

Să pleci ,să îți revii ,va ține doar de tine.

O rază de lumină doar speri să poți vedea

Un răsărit de soare pe noaptea vieții crude

Din gheare ale fricii te zbați spre a scăpa

Doar liniște să simți ,când ploaia să te ude.

Durerea mea fara răspuns,

Mă tot oprești și-mi stai in drum,

Tu piedică îmi ești,

Captivă simt că-ți sunt.

Durerea mea de ani întregi,

Ți-am devenit pereche,

Refuzi sa pleci și tot îmi iei,

Din anii tinereții.

Durerea mea neînțeleasă,

Ți-am căutat motivul,

Am răscolit întreaga viață,

Să te-nteleg pe tine.

Durerea mea fără răspuns,

Eliberează-mi viața..

De nu te hotărăști să pleci,

Te pedepsesc cu foamea.

Copacii au întrat în alertă, fuguța,

Frunzele  se desprind...lasă crenguța,

Au plecat în bejenie, suflate de vânt,

Lunca, îmi pare tristă, lipsită de cânt.

Toamna, mai sunt ici ,colo și flori

Trandafirii roșii, se întrec în culori

Toamna, triază cu tristețe și viața,

Atunci când devine subțire ca ața.

Toamna, îmi pare tristă numai mie ?

E mult,,,,până primăvara să vie,

Gândurile o să înghețe de ger,

Ne vom găsi și o casă în cer?

E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu adresa

Și-mi amintesc și numărul de interfon

Strada şi blocul și piesa de la televizor.

Nu îți plăcea deloc să bei tărie

Vinul născut din tine iți era preferat

Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat

Și "baby" îmi spuneai tu mie...

Îţi plăceau serile cu lună plină

Odată o poză cu luna mi-ai trimis.

Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima

Când cu-n sărut tu m-ai surprins.

Găteai fantastic si îmi spuneai glume

Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi

Eram "clientul premium"..ce mândrie!

Azi scriu poeme de dorul vinului promis...