6  

Ora trei de noapte

Este ora trei noaptea

și geamul meu îmi arată un portret

pictat de mine.

Nu-mi amintesc de el

și nu vreau.

Izvorul nopții domină

în viziunea mea șubredă

și plictisită,

nimeni nu se scaldă în el,

doar Luna și eu,

imaginar.

 

Somnul nu-mi este dulce

de când l-am pierdut

din vedere.

Îl vreau înapoi, dar nu vine,

și este ora trei noaptea,

când spiritele dorm

cu un somn liniștit și pașnic

sub glie.


Category: Sad poems

All author's poems: Sergiu P. Cassian poezii.online Ora trei de noapte

Date of posting: 18 November

Timp de citire: ~1 min.

Views: 50

Log in and comment!

Other poems by the author

Dialogul

"De ce vrei să te ucizi

Cu preoți și cu cei sfinți?

Cu rugi și cu speranțe

Nefirești și fantasme?

Ei zugrăvesc un portret

Urâțel și incorect.

Hai lasă pe fanatici

De prisos și dramatici.

Mergi spre calea logică,

Virtuoasă, nobilă,

Unde vei fi fericit

Și vei fi dezmeticit."

 

"De ce vrei să mă ucizi

Cu gândurile rigide?

Cu minciuni, dar niciun sens,

Spre rău voiești să mă dregi.

Însă nu vei reuși,

Căci El, milos, erudit

Și binefăcătorul

Îți va tăia căpșorul!

Cu ipocrizia ta

Te vei îngloda, Satan!

Eu deja sunt fericit,

Și eu sunt dezmeticit."

More ...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

More ...

Adevărul sau minciuna

Aproape toată viața mea mă întreb: cum să recunosc pe un adevăr sau pe o minciună? Răspunsul nu este simplu, mai bine zis foarte complicat. Ei sunt gemeni, aceeași față, aceeași statură etc. Ca să le distingi, trebuie multă vreme, poate un an sau doi, nu știu. Sau poate niciodată nu va fi clar, căci tot pare să fie adevărul sau minciuna. Camuflat și plin de fățărnicie.

Fiecare om are mentalitatea lui, nu poți să intri în mintea lui și să vezi imagini schițate de dânsul. În același timp, sufletul este un anonim care își arată fața numai într-un timp potrivit și un loc potrivit. Și este imposibil de prezis ce va spune omul, că nu noi introducem cuvinte în rațiunea lui, ci el își alcătuiește fraze, oricum ar fi frumoase, ispititoare, adevărate sau false. Rog de atras atenția asupra ultimelor două termene, fiindcă despre acestea voi vorbi.

Deci, cum este diferențiat adevărul față de minciuna? Mă strădui să fiu perspicace. Când cineva spune ceea ce a fost și este, oricât ar fi dramatic sau tragic acest cuvânt, și se începe un tunet tumultuos, încât toată populația tresare de frica și de nedumerirea văzând fulgerul alb și cu foc, atunci asta este adevărul. Sunt posibile victime, dar cum poate exista adevărul fără sacrificiul omului? El poate fi scuipat, lovit, gonit de toți și, evident, să rămână solitar pe viață, ca un pustnic care a părăsit familia sa plină de sânge și întunecime. Și acest pustnic nu a dorit să-și umple inima cu lacrimi și răstriște, ci cu dragostea și lumina.

Iată aici apare un balsam pentru suflet, un drog care pictează raiul pentru fiecare, cum ar fi sirenele ale căror cântecele îi fac pe oamenii să-și piardă mințile și să-și caute moartea. Minciuna. Ea este dulce, îmbălsămată, bogată cu iubirea etc. Numai că efectul este vremelnic, creând o impresie paradoxală. Pentru a nu-și pierde existența, identitatea și sensul din cauza unui fapt veridic, dar trist și dureros, omul își ascunde trecutul și îl născocește așa cum trebuie să fie. Societatea îl va primi cu mâncare, băutură și bogăție enorma, însă, când va trece jumătate de veac și acest iad va fi divulgat, el iarăși se va întoarce în acest ciclu, numai că este mai intens, mai dârz și mai sever.

Deznodământul este același ca și al adevărului. De ce așa?

More ...

Destinul

Încotro te-ai pierdut de nu te mai veghez?

Ceața geroasă s-a răspândit în pădure.

Văzând asta, încep să mă afectez.

 

Acest codru întruchipează o dubă:

Caut ieșirea, dar el se extinde.

Navigatorul meu sigur este lună.

 

Fără tine mi-se tulbură mintea:

„Unde-i dopamina cea prielnică?

Că o iubesc până la un bob de linte!"

 

Astăzi este ziua cea mai jalnică

De când am apărut în acest univers.

Iubirea noastră era zadarnică.

 

Dar ce semnifică termenul Univers?

Infern, cruzime, negură și moarte.

Spațiul unde nu mai ești pur inocent.

 

Pustietate este marea cu sare.

Și cuget de acțiunea culminantă:

În acest moment îmi scurtez cărare!

 

Cred că cunosc sfârșitul din talpă

Ca niciunul din lumea ipocrită,

Unde n-am auzit vocea de mamă.

 

Eram stupefiat că sunt prima țintă

Focului ce propagă în fiece colț.

Parcă mi-am făcut ultima mea cină.

 

Mână mea recepționează un imbold

Cel aspru, satanic și inevitabil.

Ca o îmbrățișare, primesc un ciclon.

 

Am pus capăt ciclul cel palpabil.

Voi începe altul, dar favorabil…

More ...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

More ...

Noaptea

Bolta neagră a învelit Pământul

Și flacăra se stinge într-o clipă.

Eu, obosit de la munca câmpului,

Caut liniștea mea, dar nu există.

 

Sunt nevoit s-o caut cu prudență,

Ca să nu mă dau într-o groapă mare.

Privesc cu atenție la o sectă,

Care omoară pe-o pasăre - pace!

 

Ea nici nu a fost, de când eu m-am născut.

Ah! cineva a luat-o pe furiș…

Cine este hoțul? De ce a făcut?

Cu tot cu pacea, oamenii au murit.

More ...

Poems in the same category

Noaptea

În aripile ei mă arunc

Să mă pierd

Să uit

Lumina

Ce nu am putut să o duc

 

Mă sfâșie un gol interior

Ce mă roade ca o gaură neagră ca noaptea

Ce foame îmi e să devorez stele lucitoare,

Dar noaptea vrea să înghit soarele

Ca un șarpe

 

Mă predau ei

Căci ea e a haosului zeiță, iar

Vraja ei eternă mă atrage mai mult decât lux

More ...

Bătrânețea...

Anii se scurg pe nesimțite,

Am îmbătrânt fără să știu

Câteodată uit zilele când am fost fericit

Și tot îmi pare in viață un pustiu.        

 

Bătrâneța să știți că doare

Știm că mai avem un singur drum

Ziua fuge grabnic spre înserare

Dar, ce simt ,nu am cui să spun.

 

E tăcerea neagră ce mă apasă,

Seara somnul fuge și ne lasă ,

Ne trăim amintirile, în gând

Tot ce-a fost și mă trezesc plângând.

 

E greu să fii bătrân și uitat?

Însă neputința-i cea mai grea,

Când vezi ce ruină lași în urma ta

Geamuri sparte, un perete dărâmat.

 

Ași vrea s-mi văd casa văruită ,

Cărările ascuse de iarbă,unde erau flori

Faptul că nu mai ești bun la nimic,

Și încă ce va mai urma, îmi dă fiori.

 

Bătrânețe,haine grele,se spune mereu

Numai dacă o trăiești, știi cât este de greu

Și pe toți ,asta ne așteaptă, nu spun eu,

Așa a hotărât soarta, sau poate Dumnezeu? 

 

More ...

Speranțe năruite

Speranțe infinite am năruit,

Vorbele îmi sunt deşarte!

Tăcerea ta m-a biruit

Azi, totul ne desparte!

 

Simt disprețul ce mi-I porți,

Altceva n-ai fi știut vreodată!

Îl simt și nici măcar nu știi

Ce nedrept doare câteodată!!!

 

Am fost ce-a fost mai bun,

Și eu, și tu... o vreme

...prea repede ne-am pierdut.

Plecat te-ai vrut...mult prea devreme!

 

... Mi-ai fost atât de drag

Ca vinul cel dulceag...

Chip sublim între clipiri

A ochilor mei sclipiri...

 

Mi-ai fost doar o iluzie,

De-ai dispărut aşa ușor?

...Te mai găsesc in poezie

În câte-un vers chinuitor...

 

Și mi-ai rămas o toamnă moartă

O iarnă îngheţată de timp,

O primävară bacoviană

Și-o vară mai rece ca nicicând.

 

Și mi-ai rămas un an trecut

Și-mi ești un an ce o sa treacă..

Și-mi vei rămâne-un dor tăcut

A sufletului iliadă...

More ...

Țara se scufundă !

 

 

S-au înșurubat bine în fotolii moi

Și au un tupeu și neobrăzare cu noi,

Tot ce spun acum e curată minciună,

Ne-a vândut cu totul, ne-a încărca, cu ură

 

La ce v-ar folosi acum, un fotoliu de președinte?

Nici unul dintre voi, nu are destulă minte

Acum e cam târziu, orce efort este inutil

Atâta tensiune este în tară, ajunge un fitil.

 

Sunteți hotărâți să ne băgați în coșciug,

Iar cei ce rămân vor fi înjugați la jug ?

Bravo vouă demolatorilor de neam și țară

Avem milă de noi și vă dorim afară

 

Vouă nu vă este milă de poporul Român?

In țară au rămas doar privilegiați,

Șefii mari, trebuisc mereu periați

Ei fură, demolează, trădează, ca un păgân.

                                                  

More ...

Un suflet mort

Un suflet mort
Pribeag în lumea celor vii,
În trup prea viu
El hoinărește ziua.
El n'are nici dorinți,
Nici vise și nici patimi.
E împletit din suferinți.
Din visuri sparte
El cântă jale.
Cunoscător doar de dureri,
El știe să le 'ascundă-n taină,
Și zâmbetul lui larg pe buze.
O inimă zdrobit' ascunde,
Ce bate-n ritmul unui dor,
Un dor de ceea ce e veșnic,
Un dor de dragoste din vise,
Un dor de vise ne'nplinite...
More ...

O prietenie adevărată !

Te văd abătut tor mai des,

Ce motive ai tot n-am înțeles,

Te-ai izolat și te aud oftând,

Ți s-a întâmplat ceva de curând?

 

Tu taci, nu spui nimic, mă pui pe gânduri

Liniștea mea s-a risipit, mă doare,

Explică-te măcari în câteva rânduri,

Mă gândesc la ceva...poate fi o eroare.

 

Poate iubirea ? focul ei s-a stins?

Altă cauză nu-mi vine în minte.

Te macină vreo boală ? sau altă ceva?

Ce se întâmplă cu tine? inima mea simte.

      .....................

M-am hotărât, deși îmi este foarte greu,

Ți-am promis marea cu sarea din copilărie,

Prieten ți-am fost și tu mie,

Dar am întânlit iubirea pe care o vreau.

 

Uite de ce oftez și nu-mi găsesc locul,

Mi-a ieșit și mie în cale norocul

Dar să mă bucur de el nu puteam

Știi bine ce gânduri în minte purtam.

 

Dragul meu prieten, o să te ajut,

Rămâi tot prietenul pe care l-am avut

Decât o căsnicie fără iubire, secată,

Mai bine rămâi tu cel cu inima curată.

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍